Eugen Barbu - Groapa

Femeia tresărise. Se auzeau salcâmii din curte foșnind ca un
foc iarna.
— Studintu, mamă? și-i dăduseră lacrimile. Usca-i-s-ar ochii
ălui de n-a iubit!
Apoi dăduse dracului toți câinii din mahala, că nu mai
terminau cu lătratul.
A doua zi, când a venit domnul Aristică la prânz, muierea l-a
cercetat:
— Bărbate, ia spune, ai băgat ceva de seamă la fata noastră?
— Ce să bag de seamă?
— S-o dăm, Aristică, la o fabrică…
— De ce?
— Aristică, Aristică, deschide ochii, Aristică…
— Ce tot îndrugi acolo?
— Aristică, fata noastră a început să umble cu lămâiță-n sân!
— Ei, și dacă?!
— Bărbate, a crescut, bărbate…
— Asta voiai să-mi spui? Tu nu vezi că-i cât un mosor?
— Da nu știi ce-i în capu ei…
— Mai taci dracului din gură! Ai îmbătrânit și tu ca alte
cumetre…
Și-a plecat repede la depou, c-avea treabă și nu era chip să
întârzie.
•
Trecuseră câteva luni. Întomna. O lumină de început de
septembrie, pierită, albă, împânzea curtea. Pomii lăsau o umbră
rară în țărână. Mirosea a gutuie pârguită. Procopie ședea și se
uita la vița urcătoare ce acoperea ferestrele lui. Era așezat pe un
scaun, cu ochii în soare, orbit de lumina aceea mângâietoare,
numai într-o cămașă subțire, deschisă la gât, moleșit, ținându-și
genunchii între palme.
Veta îl privea de după perdea.
Atunci sosiră dinspre Grivița hingherii. Întâi, fata a auzit o
larmă surdă și vocile băieților din mahala:
— Huo, na! Huo, na! La oase!
A ieșit afară, la poartă. Din capul străzii, venea o droagă
cenușie, trasă de două gloabe. Pe capră ședeau doi țigani cu
mânecile suflecate, ținând în mâinile lor noduroase șbilțurile
lustruite. La coada tumbărăului veghea un sergent cu o șapcă
soioasă, îndesată pe cap. La biserică, haidamacii s-au dat jos.
275