Eugen Barbu - Groapa

— Poftiți, poftiți pe aici… le-a spus.
În odaia igrasioasă, plină de mucegai, atârnau pe pereți
covoare groase și fotografii vechi. Pe jos stăteau așternute niște
cergi flocoase în care pașii se scufundau. Deasupra atârna o
lampă aprinsă. Patul scund era plin de pisici, niște pisici
boierești de Angora, leneșe și parșive, cu ochii galbeni, mari cât
paralele.
Într-un raft nevasta cârciumarului văzu câteva cărți groase pe
copertele cărora puteau fi zărite capete de mort și numiri
ciudate. Coana Marița le iscodi pe amândouă cu ochii
scormonitori. Le descusu pentru ce au venit și le pofti să stea
alături, pe patul moale.
— Ei, parcă dumneata nu știi? șugui bătrână.
Din perete priveau chipurile foștilor ibovnici ai gazdei, niște
ofițeri, negustori falnici, cu mustăți mari, stând fără supărare
unul lângă altul în rame de bronz. Până să apuce să le dea în
cărți, o luă gura pe dinainte, ca între femei:
— Ăsta-i cutare, ăsta-i cutare… Ce de bani avea! Numa flori
îmi trimitea și-mi zicea: „Marițo, eu fără tine n-am să pot trăi, m-
auzi tu?” Da ce, eu i-ascultam? Că bărbatului nu e bine să-l lași
să-i crească coarnele, să creadă că a lui ești, numai a lui, să te
facă cârpă! Câți am înșelat eu! Dac-aș sta să număr, n-aș avea
timp și mai mi-ar trebui și-un ajutor să socotească!
Lina asculta mirată. Aglaia trăgea cu ochii în toate părțile.
Coana Marița se amețise repede, prinsese limbă:
— Ehe, ce știți dumneavoastră?! Îl vedeți pe ăsta? și le arătă o
fotografie care înfățișa un munte de bărbat. Păi p-ăsta-l puneam
să joace în fața mea, altfel nici nu ședeam în pat cu el. Domnul
Marcel, c-așa-i zicea, Dumnezeu să-l ierte, atât îmi spunea:
„Scumpo, fac ce vrei. Uite, joc, latru, numai afară să nu mă dai,
suflețelu meu, că nu pot fără tine!” „Atunci, latră”, îi spuneam.
Și lătra. Cumsecade om! Avea trei fetițe și-o balabustă de
nevastă, nu intra pe ușă. Fugea de-acasă și venea la mine. Ce
nu-mi aducea? Bomboane, prăjituri, îmi făcea rochii! Am niște
cercei de la el, numai să vi-i arăt! O minune! A dat cinci mii de
lei pe ei, atunci în timpurile alea. Erau bani! La mine-n casă a
murit. În brațele mele. Suferea de inimă. Am chemat nevasta,
era o femeie tare cumsecade, nu s-a supărat. Amândouă l-am
înmormântat. Da mă luai cu vorba și nu te întrebai, coană Lino,
care ți-e supărarea?
345