Eugen Barbu - Groapa

269
Parcă stătea într-o apă. Dimineața bătea soarele și iarba se usca
foșnind lângă ea. După amiază, umbra malului din față creștea
amenințător și parcă i se făcea frică. De la rampă picura mirosul
gunoaielor încinse. Prin iunie înfloreau mărăcinii. Buruiana avea
o tulpină lemnoasă, verzuie. Făcea la cap o gogoașă roșie, plină
de spini, care se umfla ca un cimpoi. Alături creșteau loboda și
pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopțile luna știrbă a
Cuțaridei. Pământul mișuna de gâze albastre, împodobite cu
aripi străvezii. Fata tramvaistului cunoștea cărăbușul greoi de
gunoi, care abia se mișca sub zaua lui neagră, și lungile mustăți
ale lăcustei, și pielea albicioasă a râmelor grase, și culoarea
ochilor de broscoi, și amestecul țărânei, și adâncimea cerului
depărtat. Deasupra gropii, pluteau într-o lungă călătorie
corăbiile norilor, mistuite în ceasuri întregi, destrămate de
vântul nesimțit. De aici, ea putea să-și închipuie mai bine mările
la fel de albastre și galioanele cuprinse de foc pe oceanele
îndepărtate. Și, auzind din când în când nechezatul sălbatic al
armăsarilor lui moș Leu, i se părea că o să-l vadă într-o zi pe
regele Arthur, coborând în goană malurile gropii, acoperit de
zalele sale cenușii, cu mantia-i roșie fluturând pe spate ca o
flacără.
Numai când se lăsa noaptea, se ridica parcă ostenită, ca după
o caznă lungă. Ajunsă sus, la bordeiele gunoierilor, se trezea din
visare. Luminile oarbe ale Cuțaridei o chemau cu grăbire. Îi era
frică să nu fi venit taică-său mai devreme de la munci și să n-o
găsească acasă.
Odăile lor erau alături de biserică. Prin geamurile deschise ale
casei părintelui se auzeau cântecele unui gramofon. Asculta
Veta, nu s-ar mai fi dezlipit de lângă uluca bisericii:
Carmencita,
Nume scump
Ce alină dorul,
Carmencita,
Ești speranța și fiorul,
Te dorește gândul meu
Ca pe-o narcoză,
Mi-amintește
De-un parfum uitat,
De-o roză,