Eugen Barbu - Groapa

mai avea vreun necaz, cinstea vameșii, aducea băutura, o
descărca, începuse să pună deoparte. Oamenii băgaseră de
seamă că se schimbase, îl apucase o poftă mai mare de câștig,
nu s-ar mai fi săturat. Și Lina, la fel, nu cheltuia, nu se bucura,
femeie strângătoare. Ce mai risipea, Aglaiei îi dădea pe furiș, c-o
ajuta și nu se putea altfel. O litră, două de rachiu acolo nu se
cunoștea. Negustorul închidea ochii, n-avea ce le face, muieri
între muieri se știu. Sutele se adunau în tejgheaua lui de tablă,
se gândea să se mai întindă. Făcuse o odaie pentru băiatul de-l
slugărea, îl milea și se răstea la el, să-l învețe meserie.
Câteodată, când îl mai încălzeau aburii vinului, își aducea
aminte de ucenicia lui la Pandele. Nu uitase încă palmele și
ghionții, dar astea „îl făcuseră om”. Îi era drag să povestească
cum îl adusese taică-său de la țară și cum îl băgase băiat de
prăvălie la jupân. Domnul Vasiliu avea cârciumă mare în gura
Lipscanilor la Piața Sfântu Gheorghe. Mușterii, gârlă. Oameni
darnici, cu inimă largă. Nu se uitau la bani. Stăpânul îl tunsese
din prima zi, și-l pusese să se spele. Pe vremea aceea avea
doisprezece ani și abia învățase să buchisească și să
socotească. Picat de la coada vacii, se speriase de ce văzuse în
București. Când coborâseră din vagonul murdar al trenului care-i
adusese din fundul Olteniei, taică-său îi spusese:
— Numai cuminte să fii, că de rest are Dumnezeu grijă! Să
asculți și să te supui, că aici sunt o mulțime de oameni. Fel de
fel. Nu te lua după unu și după altu. Tu de jupân să știi. Ce ți-o
spune el e sfânt! M-ai auzit?
Stere privise mulțimea zgomotoasă, peroanele înalte și
locomotivele învăluite în nori de aburi. Și când au ieșit afară și
au dat cu ochii de clădirile cu caturi, luminate de soare, s-au
oprit o clipă în loc.
Ce de vreme trecuse! Ce știuse el? Păzise oile și boii, la câteun
Paște îl luaseră ai lui pe la Râmnic, la bâlci, și atât.
La stăpân e ușor să te duci, e mai prost să rămâi. De câteva
ori voise să fugă. Era greu să robotești de la cinci dimineața și
până seara târziu. În nări mai simțea încă, după ani de zile,
mirosul halatului albastru, peticit pe la coate, atunci spălat, cu iz
de leșie.
Așa începuse viața lui la oraș. Cât a stat la jupân, a văzut și
pe alții. Unii plecau după câteva luni. El ce să facă? Unde să se
ducă? Era legat, vândut stăpânului. Mătura prăvălia, căra
94