Eugen Barbu - Groapa

cu mânecile rochiei pe frunte. Spuma albă umpluse albia. Tot
nu-i stătea gura Aglaiei:
— Și-așa, fă, cu-al tău! Dărâma patul sub tine! Te melcezea!
Da cu Tilică cum e?
— Lasă, coană Aglăițo…
— Spune, putoare, sunt muiere bătrână. Ca mormântul!
Văduva se codea.
— Nu-ș’ ce-i cu mine, mi-am pierdut capul, că prea cânta
domnu Tilică din mandolină…
— Fier al dracului! Ce-ai? Nu-ți dădea Gogu de mâncare? Nu
te îmbrăca? Nu se uita la tine ca la soare? Da așa sunt unele…
— Acum la ce mai mă cerți?
— Nu te cert, dar o să vezi tu ce rău e fără om la ușă! Cine o
să te ție, că frizerul văd eu ce fel de bărbat este, ehe, ascultă la
una mai bătrână, care-a văzut la viața ei…
Florica începu să plângă:
— O să fie greu!
Bătrâna luă prosopul și șterse bine trupul mortului.
— Haine bune are?
— Are.
— Scoate-le.
Florica le aduse. Voi să-l îmbrace cu cămașa de ginere.
— Lasă, ia una mai proastă. Ce-l cere ferchezuit pe lumea
ailaltă?
— Nu, dar ce-or să zică vecinii?
— Mai dă-i dracului! Ascultă-mă pe mine. Ține lucrurile de le
ai de la el! Or să-ți prindă bine.
— Dacă zici dumneata…
Nevasta descuie șifonierul de nuc. Hainele pline de molii ale
lui Gogu fură întinse pe masă. Florica le perie și lustrui și
pantofii. Căută o cămașă curată și-l îmbrăcă.
— Nu l-am bărbierit! își aduse aminte vecina.
— Așa e.
Și dădu fuga să-l cheme pe Tilică.
La acesta prăvălia era plină. Unde cântau sticleții și ucenicii
nu mai pridideau cu foarfecele! Patronul număra banii la
tejgheaua lui de lângă ușă.
Femeia a urcat scările, s-a uitat la cei ce așteptau pe scaune
și, aducându-și aminte că sunt de față toți vecinii, i-a mai dat
drumul la un șuvoi de lacrimi.
307