Eugen Barbu - Groapa

ta, Ciupitule?” „Ar mânca, sfinte Petre!” „Nu se poate. Stai și te
uită!” mi-a arătat el cotul. Și pe urmă, parcă aduseseră și
lăutarii, pe Mitică Ciolan cu ai lui. Guristul îmbătrânise de tot,
dar se ținea. De la poarta raiului începuseră să cânte. „Ia zi-i,
Anghele”, s-a răstit bunul Dumnezeu la armonist. Dumitru bătea
coardele cu degetele. Plângea sfântu Petru, plângea curvarul de
Dumnezeu, plângeau și muierile de pe genunchii lui… „Ce-aveți,
mă beliților?” m-am răstit la ei și m-am hâit la îngerașii din jur.
M-am ridicat de la masă și-am început să joc geamparalele
pungășești. O dată s-a-nveselit tot raiul! S-au aprins și stelele
alea moarte, și luna… „Așa! Așa!” făcea Dumnezeu cu mâna pe
șoldurile muierilor. Și le răsucea când într-o parte, când în alta.
Jucau și îngerii și sfântu Petru, care-și pierduse șalupele. Când i-
am ostenit, am rămas singur, jucând. Obosiseră și lăutarii, da nu
i-am lăsat. „Haide, ha! Zi-i, Dumitre, că m-anticăresc…” Mi se
aprinsese obrazul și din ochi îmi ieșea un fum gros, care
acoperea tot ce era împrejur. O dată am horcăit și-am căzut pe
spate. Pe gură mi-a ieșit tot sângele din mine, un șuvoi ca
miezul vișinei…
Oacă tăcuse. Nicu-Piele s-a ridicat cu greutate și l-a privit. Pe
pieptul hoțului se vedea o pată întunecată de sânge.
— Mă, ce-i cu tine, mă? a strigat.
S-au ridicat și ăilalți. Ciupitul avea un obraz vânăt, înghețat.
— L-a mâncat fript oftica! a zis Sandu. Trebuie să-l ducem
undeva de aici.
Oacă nu se mai mișca.
181