Eugen Barbu - Groapa

270
Carmencita…
Parcă-i venea să plângă. Glasul femeii, răzbind din pâlnia de
tablă, o întrista fără să știe de ce.
De alături, se auzea vocea maică-si:
— Veto, pe unde ești, Veto? Hai acas’, că vine Aristică și iar nu
te găsește, și e vai de pielea ta!
— O, că vin! Aici sunt! răspundea ea înfuriată.
Tăcea și maică-sa, ascultând în prag vechiul cântec, care-i
amintea de tinerețe. Pe pervazul casei vecine, suspina fata
popii.
Tocmai pe la zece, dacă era miezul verii, se închideau
ferestrele. Atunci intra și Veta în odăi. Coana Marioara o privea
înduioșată:
— Ai crescut și tu, copilița mamii! Hai, dezbracă-te mai iute,
să nu dea taică-tu peste tine.
Dar domnul Aristică nu se întorcea așa curând. Avea încă de
vorbit cu nea Fane, autopsierul, de știa un sac de vorbe și nu
mai termina.
Într-o primăvară, ce-i veni lui domnul Mârzu? A dat sfoară în
mahala să-i caute cineva un chiriaș, că-și adusese aminte de-o
odaie pe care o ținea degeaba în fundul curții. Ar mai fi scos
sărăcia din casă. A pus-o deci pe coana Marioara să spoiască din
nou pereții, că se scorojiseră, a băgat o sobă, să aibă chiriașul
iarna la ce se-ncălzi, și cu câteva trențe și lucruri de-i prisoseau,
se numea că poate să ia ceva bani.
Într-adevăr, la vreo două săptămâni, coana Marița, a de da-n
cărți, i-a găsit un chiriaș. S-au tocmit ei ce s-au tocmit, și într-o
dimineață, la poarta curții s-a oprit un camion în care erau
așezate câteva lucruri: scaune, mai multe tablouri și un raft de
cărți. Chiriașul ajutase căruțașului să descarce. Veta se nimerise
prin curte. Se uitase la necunoscut. Acesta era bine făcut, înalt,
cu priviri vesele, îmbrăcat în haine călcate. Pe fruntea brobonată
de sudoare îi cădeau vițele negre ale părului. Tânăr, să fi avut
douăzeci și cinci de ani. Tânăr și serios, c-abia o privise în
treacăt, și ea fugise în casă, rușinată. Până seara îl pândise pe
după perdele. Îl văzuse cum își așezase lucrurile, cum acoperise
geamurile cu niște hârtii prinse în pioneze și, când se înserase,
cum citise la lumina lămpii vreo două ceasuri. Avea ochelari
mari, cu rame negre. Îi pusese la ochi, și lumina galbenă a