Eugen Barbu - Groapa

mărunțică și negricioasă, cu obrazul supt, se fâstâcise în niște
foi lungi, abia călcate, neștiind ce să spună mai întâi. Fata nu se
vedea, dar din odaia alăturată se simțea o răsuflare iute, de om
care pândește.
Tot Aglaia i-a descurcat:
— Dumnealui este! l-a arătat pe cârciumar.
Bărbații și-au strâns mâinile, privindu-se. Nevestii i-a pupat
Stere mâna mică și rece. Meșterul l-a măsurat dintr-o ochire.
Negustorul era clădit bine, aprig după privire și sănătos. L-a
poftit pe scaun și pe el, și pe Aglaia.
— Ședeți!
Cârciumarul luă seama odăilor. Privise la venire curtea și
lucrurile. Avere frumoasă! Locul întins! De la poartă până la ușă,
gospodarul pavase drumul cu cărămizi. Avea și un pâlc de pomi,
rămuroși și tineri. Orătăniile cârâiau lângă prag: o mulțime de
găini roșcate, gâște cu ciocurile late, rațe leșești, încenușate și
călcând într-o parte, cu gâturile pline, grase și oloage, curcani
negri-albăstrii, cu pene bătând în roșu, porumbi pe acoperiș, iar
lângă poartă gâfâia un porc creț. Casa, albă, spoită cu var și
împodobită cu preșuri, totul lună, să nu te-atingi!
La început fură stingheriți și unii, și alții. Aglaia vorbea pentru
toți: c-o fi, c-o păți, că boul bălții. Se vedea bine că mai
cununase oameni.
— Da fata pe unde e? se miră ea prefăcută.
— Dincolo, e cam sperioasă, nedusă-n lume, s-a rușinat, zise
dogarul, și strigă la ea: Lino, ia vin, tată…
De alături se auzi o mișcare abia simțită, dar nu se ivi nimeni.
Stere privea peste prag, doar o zări-o.
— Tu n-auzi? se înciudă și maică-sa, ridicându-se.
O aduse de mână. Un fulg de fetișcană, năltuță, subțire, cu
obrazul limpede și priviri deschise. Îi juca sângele sub bluza
albastră de ațică, unde se ghicea pieptul tânăr, neîmplinit. Nici
nu se uita la ei. Cu ochii tot în jos, că pricepuse.
Stere se ridică.
— Dă mâna lu domnu Stere, o îndemnă meșterul, dumnealui
nu mănâncă oameni…
Ea începu să plângă cât era de mare.
— Hai, fată, ce Dumnezeu, dă-i mâna! o îmboldi și maică-sa.
— Nu-ți fie frică, îi făcu inimă bună cârciumarul.
34