Eugen Barbu - Groapa

— Zău.
Chiriașul își scoase ochelarii și îi șterse cu batista.
— Acu să știi că mă duc de-adevăratelea…
Și ieși afară. Cerul era cenușiu de tot. Numai spre răsărit
atârna o fâșie albă între cioturile salcâmilor arși, ca o americă
spălată. O zgură murdară, luată de vânt, se așternuse în curtea
lor. Locurile arse fumegau încă și peste toată mahalaua plutea
un miros încins de cârpă. Înserarea tristă cuprinsese Cuțarida.
Pompierii tot nu plecaseră. Loveau cu târnăcoapele în bârnele
fumegânde. Zidarii, cu muierile, strângeau trențele scăpate, pe
jumătate pârjolite.
Fetei îi veni să plângă fără să știe de ce. Trase în piept aerul
iute, plin de fum, și intră în casă.
— Da unde umbli, fată? o luă la zor coana Marioara cum o
văzu.
Veta nu răspunse. Se dezbrăcă tăcută, cuprinsă de o
posomorâre mare.
— O să te spun lu Aristică, auzi tu? Ai început să-ți faci de
cap…
Maică-sa mai bodogăni câtăva vreme, dar copila n-o mai
auzea. Nu se gândea decât la sufletul său pierdut, la iubirea
fierbinte care-i înecase inima.
Prin noiembrie, într-o duminică, ai ei plecaseră la niște rude.
Rămăsese toată casa în seama Vetei. Coana Marioara și domnul
Aristică se gătiseră încă de la prânz. Pe fată n-o luaseră, că
țineau o petrecere numai între oameni mari și nu se făcea să-i
audă urechile ce-și spun bărbații la un pahar de vin.
I-a însoțit până la poartă și taică-său i-a făgăduit că dacă are
să fie cuminte o să-i aducă ceva la întoarcere. Vetei îi venise să
râdă. Tot o mai credeau un copil.
Era o zi senină și friguroasă. Fata privise Cuțarida. Străzile,
pustii. Prin curțile vecinilor se auzeau gramofoanele. În bătătura
lui Tănase niște meșteri ridicau altă casă din bârne. Gunoierul
dădea ajutor cu nevastă-sa. Se întoarse. În ușa lui, ieșise
Procopie, numai într-o flanelă strânsă pe gât. Privea soarele alb,
lucios, care aluneca peste maidan.
— Ce faci? o întrebă cu glasul său plăcut.
— Ce să fac, uite, am rămas singură acasă, ai mei s-au dus la
o petrecere…
— Ce-mi dai dacă-ți spun ceva care o să-ți facă plăcere…
286