Eugen Barbu - Groapa

trebuie să nu mă supere. Că dacă mă supără, îl las de
putrezește mai repede. Și dacă putrezește mai repede, îl ia
Aghiuță de chică. După toate astea, vin rudele. Ți se face
lehamite de om când îi vezi. Niște scârnăvii de muieri care plâng
de zici că li se rupe inima după răposați, da când le cer un
bacșiș, le tremură mâna. Da nici eu nu-i las nepedepsiți. Încă
vreo văduvă mă roagă: „Fă-l pe Mitică al meu mai frumos, că
vreau să-l fotografiez!” Auzi dumneata: vrea să-l fotografieze!
Unii își așază morții-n sicrie de sticlă. Cică să se mai uite la ei,
să-i mai vază! Ptiu! Ce să mai vază la ei? Că-s reci, că nu mai
poate nici unu nimic! Minte scurtă de femei…
Nea Fane ostenea. O dată se posomora. Îl apucau îngerii
pierzării de ceafă. Schimba măsura:
— Coană Lino, dă-ne câte-o sticlă de lampă numărul cinci!
Nevasta cârciumarului îl cunoștea. Autopsierul era un bețiv
liniștit. Nu spărgea nimic, nu făcea scandal dacă se îmbăta. Dar
când i se năzărea a chef, începea să bea cu litra. Se uitau
mușteriii ceilalți la el.
— Cum e, nea Fane? întreba Ilie de alături.
— Cum să fie? Beau, că mi s-a făcut scârbă de lumea asta! Să
fie dreptatea o sârmă, aș îndrepta-o eu!
Și iar începea să vorbească cu Chirică despre morții lui:
— Acu i-am lăsat să doarmă. Sunt mulți. Până le vine rândul,
mai așteaptă. E muncă mare și la noi, ce crezi dumneata?
Dimineața, cum mă duc, deschid fereastra. „Ei, cum ați dormit,
fraților? îi întreb. Bine? Nu v-a fost frig?” Ei, nimic. Mă spăl, îmi
iau halatu, îmi vine ajutoru. Îl întreb: „Cum crezi, Vasile, că stă
fierea-n ăsta?” Mortu pare cumsecade. Mă uit la buzele lui. Câte
muieri o fi pupat? Pe mâinile țepene are inele. Încă Vasile îmi
spune câteodată: „Mă nea Fane, ce-ar fi dacă am opri noi
verighetele astea? La ce-i mai folosește mortului?” Nu m-ating.
Îl înjur și-l pui să-și vadă de treabă. Mie nu-mi trebuie. Încă unii
au ei grijă înaintea noastră să nu lase aurul pe degetele
răposaților. Să le fie de bine! Și uite-așa îmi trece ziulica! Am
învățat: le scot ficatu afară, mă uit: „Ăsta a băut mult”, îi zic lu
Vasile. La câte-o baborniță-i găsesc fierea, o arunc într-un
lighean: „Na! De-acu n-o să mai fi a dracului! Cel puțin te faci
înger, n-o să te mai viseze rudele.” Și-mi mai pică și câte-o
fetișcană. O, p-astea să le vezi! Abia le-a-mbobocit țâțele. Unele
nici n-au știut ce-i aia bărbat. Stau albe, frumoase în fața mea.
207