Eugen Barbu - Groapa

373
• Vânzarea
Se duse vorba-n București că se ridicase un pungaș iuțel și
tânăr peste toți manglitorii, de-l tăiase pe starostele cel bătrân
și se căznea să strângă tagma hoților la un loc. Umblau și
presarii după el, că-i aveau fotografia de când fusese la
pușcărie. Până și ziarele îl înfățișau și îndemnau pe tăinuitori să-l
dea pe mâna poliției. Omorâse oameni și-l așteptau ocna și sila.
Ca niște câini îl încolțeau. Dar caramangiul era îndrăzneț și
hotărât. Le scăpa printre degete.
Primăvara, ca o cringhiță. Înflorise măceșul și florile
mărăcinilor cât pumnul! O iarbă sălbatică acoperea fundul
neumblat al gropii.
Gheorghe i-a spus celui tânăr:
— Haide să mai schimbăm locul. Nu e bine să stăm numai
aici.
Umblau hoții pantaraura. Zicea Paraschiv:
— Decât să mă bage iar la mititică, să nu mai văd lumina
soarelui, mor cu gaborii de gât. Că-mi place să fac ce-mi trece
prin cap, să nu dau socoteală.
Și unde mi s-au așezat pe capul negustorilor! Întâi au răscolit
Filantropia. Au spart obloanele la Tarapana, au cărat marfa cu un
camion tocmit. Pe urmă au trecut la jaful Griviței. Intrau ziua-n
amiaza mare peste negustori și le puneau cuțitele în piept:
— Banii!
O învățaseră și pe Didina. O luau cu ei în spargeri, să țină
șestul. Se strecurau în prăvălii pe care încă nu le jefuiseră:
baloturi de bumbac, haine de gata, bocanci, căciuli, mătase,
unelte de fier, nu alegeau. Umblau sergenții șir după ei, nu era
chip să-i prindă. O noapte loveau la șina Constanței, alta în
Buzești. I se dusese vestea lui Paraschiv. Îl știau și alți hoți de
frică. Mai era unul Manole, tot șef de bandă. Când auzea de
pungaș, îi făcea loc. La început se încăieraseră. Mai băgase
manglitorul vreo doi în spital, că nu se uita, pe urmă se
înțeleseseră. Avea bani, arunca, umbla și pe la alte femei. O
fierbea pe Didina. Înnopta când la una, când la alta, n-avea ce-i