Eugen Barbu - Groapa

56
Guristul, negru de oboseală, spunea la urechea nașului:
Unde naiba o dormi?
Unde-o fi, unde-o iubi?
Unde-o fi, unde-o fi?
Unde-o fi, unde-o-nnopta?
Pe ce brațe s-o culca?
Ce guriț-o săruta?
Ce sân alb o dezmierda?
Țambalagiul bătea tactul cu ochii închiși, în somn.
Instrumentul cânta singur:
Tânc, tânc, tânc, tânc…
Bărbia îi cădea pe piept și tresărea speriat, deodată, lovind
mai repede în coarde. Apoi iar îl pirotea somnul… Numai
degetele nu i se odihneau.
Linei îi veni să râdă. Lăsă perdeaua să cadă. Taică-său băgă
rufele și darurile într-o ladă, pe care o cără cu Stere și cu Grigore
până la spatele unei droști. Soba nașului fu pusă deasupra, cu
picioarele de tablă în sus, să nu se turtească, lângă albia
așezată cu grijă de gunoier.
Era vremea să plece. În curte, brutarul se răstea la lăutar:
— Ce, mă, voi dormiți? Cântați marșul de plecare, că se duce
mireasa!
Țiganii se dezmeticiră. Lina, însoțită de maică-sa, călca
stingherită lângă Stere, care o aștepta, vorbind cu nașul. Acesta
îi opri la masă, să soarbă cu el o ciorbă de potroace, acră foc,
gătită de soacră la repezeală, să-l scoale din osteneală, că era
făcut zmeu și abia își mai ținea ochii deschiși.
Se așezară, gustară mâncarea și lăutarii le mai ziseră una de
plecare, spre bucuria brutarului, care se însuflețea, dres de borș
și de arcuș.
La urmă ginerele pupă mâna socrului, a nașului și a nașei.
Nevasta meșterului mergea cu ei, plângând. La poartă îl văzură
pe cumătrul Ghiță Bâlcu între doi gealați de birjari, ținut de
subțiori, căznindu-se să se urce în trăsură. Oamenii asudaseră și
nu dovedeau. De-abia l-au așezat pe pernele droștii, care se
lăsase de atâta greutate. Era roșu și cânta în gura mare:
Taci, mireaso, nu mai plânge…