Eugen Barbu - Groapa

Stere n-a scos un cuvânt până acasă. A sosit în goana cailor,
pe crucea căruței, în fruntea căruțașilor. Din Grivița, trecuse el
înainte și uscase gloabele în bătăi. Cu o mână ținea hățurile, cu
alta codirișca de piele cu plumbi în vârf. Pocnea să audă toată
mahalaua că se întorcea de la drum cu marfă nouă. Muierile
ieșite la pompă priveau după el cu mâna la gură. Copiii se feriră
din calea cailor și câinii lătrau după convoiul zgomotos.
Cârciumarul era falnic, cu părul în vânt, crăcănat pe șleauri,
îndemnând animalele.
La poartă, strigă deodată:
— Lino, deschideți, mă, porțile!
Îi plăcea să vadă casa în picioare. Băieții de prăvălie dădură
porțile la o parte. Convoiul intră val-vârtej. Stere strigă la cărăuși
să ferească pomii și opri caii:
— Ptr, boalelor! Ptr, n-auziți?
Descărcară apoi butoaiele și le puseră binișor pe pământ.
Proptiră două grinzi groase cu capete de fier în zidul pivniței sub
chepeng și începură să răstoarne poloboacele, ținute în frânghii.
Vinul suna sub doage și mirosul lui proaspăt îmbătă nările
negustorului. Butoaiele acelea erau averea lui, sub cercurile de
fier clipocea sângele său.
Abia târziu, după ce mâncase cu oamenii, Stere își aduse
aminte de cele întâmplate. Cântări galbenii și-i numără. Se
pierduseră doi…
•
Nu se mai clintea inima negustorului! „Fiecare cu norocul lui!”
își zicea. Dac-ar fi stat și-ar fi plâns de mila altora, unde
ajungea? Câteodată se încrâncena carnea pe el. Prea vedea
multe. Nici în groapă nu mai aveau unii loc de sărăcie.
Vânduseră casele de paiantă și se mutaseră spre șina
Constanței. Barem pe amărâții ăștia de ceferiști îi știa cum ți-ai
cunoaște buzunarele. Pe la patru se întorceau de la servici,
clătinând în mâinile lor negre de cărbune sufertașele goale. Pe
cap aveau șepci mari, unsuroase, și sub ele sticleau ochi aprigi,
îndușmăniți. Dădeau bună ziua, cereau câte un dorobanț de
țuică, obrajii lor trudiți se luminau puțin la vederea rachiului,
sorbeau cu lăcomie cinzecul și, dacă mai aveau bani în
buzunarele largi, comandau încă o dată. Viața se înăsprise.
Sâmbătă nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se
tăiaseră lefurile, pe alții îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau
349