Eugen Barbu - Groapa

223
• Săptămâna brânzei
Cine să-i țină minte? Băteau vânturile peste locul sălbatic,
veneau zăpezile, duium de omăt, apoi primăverile. Zilele
treceau, gârlă. Mai muriseră, se împuținau ăi vechi, veneau alții.
Lumea, ca târgul!
Dar erau frumoase locurile ălor de le îndrăgiseră. Vara da o
iarbă înaltă, drumurile se lățeau. Cădeau ploile. Vremea se
înăsprea. Timpul căciulii. Lucrătorii aduceau gâște să le îndoape
și porci pentru îngrășat. De sărbători, nunți și bătăi, unde
cântaseră lăutarii cânta câteodată popa, apoi liniștea învăluia
din nou curțile până la Bobotează, când venea sfinția-sa cu
miruitul. Trecea părintele cu dascălul, după obicei. Tot pe atunci
băteau finii la ușile nașilor cu plocoanele. Muierile țineau
prosoapele lucrate în arnici, portocalele și lămâile învelite în
foițe, iar bărbații, ploștile și gâștele gătite. Ce de petreceri!
Prin februarie se ardeau gunoaiele și se reparau gardurile.
Cerul se subția. Primăvara venea neștiută. Sub garduri încolțeau
mărăcinii. Râpile galbene se umpleau de câini. Erau o ceată: al
lui Gogu, al lui Chirică, ai mecanicului, ai lui Stere și d-ăi fără
căpătâi, ai gunoierilor. Javrele, cât vițeii, nu te-apropiai.
În frunte, că mergeau ca la nuntă, grămadă, al tâmplarului,
flocos și întunecat, numai colți. Adulmecau gunoaiele și cu nasul
tot sub coada cățelelor din jur. Dulăul rotea ochii la ăilalți. Ceata
se oprea împrejur. Al lui Chirică, lung ca un castravete și bolâu,
moțăia de-a-n picioarele. Al cârciumarului sufla cu limba scoasă.
Corciturile oltenilor lipăiau lângă șef, că șef era câinele lui Matei!
Nu mișca unul. Vinețiul fochistului bătea aerul cu coada ridicată.
Era lacom. El scormonea pământul. Mirosise osul, pentru că os
se afla sub laba sa. Toți priveau pieziș. Îl rupea așchii-așchii și
scotea dintr-o dată măduva galbenă și putredă. Din când în
când, ridica ochii. Tot nu mișcau. Când dădea iama în grămadă
însemna că terminase. Lua unul de blană și-l târnosea. Ieșea tot
praful din el, până-l sângera. Sătul, se fudulea privindu-i cum se
încaieră pentru ciozvârta rămasă. Plecau pe urmă mai departe.
Mahalaua creștea spre Filantropia, și-ntr-acolo apucau, pe sub