Eugen Barbu - Groapa

288
Ostenise. Își ascultă bătăile inimii. Se lipi de fereastră și privi
afară. În curte, câinii se întinseseră la soare, cu capetele pe
labele puternice. Să fi fost trei după masă. Îi era frică și parcă
era și bucuroasă că se afla singură cu Procopie aici, că el o
ținuse aproape, în brațe, și că dansaseră împreună. Studentul se
așezase pe patul scund de alături. Tăcea. Din când în când
schimba plăcile.
Blondă sau brună
Mie mi-e totuna,
Pe-amândouă le doresc,
Pe-amândouă le iubesc…
Cânta o voce de bărbat.
De la geam se vedea grădina oltenilor. Lângă porțile de sârmă
ședeau doi țărani cu fața către soarele puțin. Aveau căciuli
negre și crețe, și pe umeri își aruncaseră mindirele de culoarea
boabei de porumb. Nu vorbeau. Țineau capetele aplecate în
pământ și umbrele lor scurte atârnau într-o parte. În odaia lui
Procopie se făcuse liniște. Peste Cuțarida răsunau acum
clopotele de la cimitirul Sfânta Vineri. Sunetele lor pătrundeau
până aici. Aerul limpede de afară era ca o apă luminoasă.
Pe urmă, Veta nu-și dădu bine seama ce-a fost. Procopie se
apropiase de ea, îi cuprinsese umerii și o sărutase pe obraz și pe
gură. Vorbea repede și răsuflarea lui fierbinte îi ardea urechile.
Fata se smucise, o apucase o spaimă mare și-ar fi vrut să fugă,
dar nu putea, pentru că din tot trupul i se ridicase o dorință pe
care n-o putuse stăpâni. Spunea numai:
— Ce faci? Ce faci?
Și teama i se amestecase cu o bucurie nouă și necunoscută,
cu durere, și plânse, și râse, îl mângâie și-l sărută și ea și
rămaseră unul lângă altul multă vreme, încremeniți într-o
îmbrățișare veche de când lumea.
Țăranii ședeau în același loc, ca niște curcani înfrigurați, cu
mindirele lor roșcate pe umerii ridicați. Picoteau de-a-n
picioarele. Dinspre Grivița tot mai cădeau sunetele curate ale
clopotelor de la Sfânta Vineri. Lumina se schimbase puțin. Se
apropia seara. Vetei i se făcu deodată frică. Avea în tot trupul o
durere surdă, necunoscută. Strânse câteva ace risipite pe
dușumele.