Eugen Barbu - Groapa

Pandele fluiera încetișor. Stere ședea ca pe jar. Îi dă sau nu-i
dă dacă o să-i spună pentru ce venise? Auzi pendula din perete
bătând rar orele. Jupânul își aprinsese încă o țigară și spusese:
— Și ce vrei să faci acum? Ți-ai ridicat casă, ai mărit
prăvălia… Mă, tu ești pus pe pricopseală…
— De…
— E bine, mă…
Stere se gândea aproape cu pizmă că nu va avea poate
niciodată atâția bani să-și facă o prăvălie ca a lui Pandele, să
țină servitori și să cheme musafiri, să bea vin scump cu ei…
— Dac-o să fii deștept, o s-ajungi bine! a mai spus.
Se îndoia, sau cine putea să știe? Jupânului îi venise ușor,
fusese neam de neamul lui negustor. Cu ce moștenise, cu ce
mai strânsese, că era om hotărât, adunase avere frumoasă. Dar
el? Altceva e să pui cărămidă pe cărămidă și altceva să așezi
temelie. Poate copilul lui, dacă i-o ajuta Cel-de-sus.
Domnul Vasiliu aruncase fumul pe nări, tușise scurt, stins și își
potrivise în jurul gâtului un fular alb, de mătase. Buzele i se
ascuțiseră într-un râs tăinuit. Ghicise ce voia Stere, dar aștepta
ca acesta să-l roage.
— Ei?
Cârciumarul își luase inima în dinți și zisese:
— Îmi trebuie zece mii de lei…
Se făcuse tăcere. Se auziră iar bătăile ceasului. Afară se
mișcau pomii. Coroanele lor atingeau ferestrele.
— E o sumă mare. Nici nu știu dacă am atâta în casa de bani.
Stere înghețase.
— … Dar, oricum, să vedem…
Se însuflețise.
— Te cunosc, am încredere, dar banul e ochiul dracului: dai –
n-ai!
— Jupâne, ajută-mă, știi ce credincios ți-am fost, că nu ți-am
ieșit din voie și n-am să te uit… Păcat de cârciumă…
— Știu eu?
Mâinile îi tremurau și păreau străvezii sub lumina palidă a
lămpii. Tăcu câteva minute, mușcându-și buzele, gânditor. Când
ridică privirile, în ochi îi strălucea o undă de șiretenie.
— Totul ar fi cum ar fi, spuse, dar mai e un chichirez… Lăsă
vorba la jumătate, parcă ostenit… Eu dau banii cu dobândă. Ție
n-am să-ți iau cine știe ce, ai fost omul meu, dar nici așa,
98