Eugen Barbu - Groapa

iertat nici pe tat-său pentru un leu. Bun în socoteli, știa țifrele și
jocurile lor, avocat să fi fost, și nu-l dovedeai. Cum făcuse, cine
l-o fi sfătuit, cumpărase o curea de pământ la rampă. Pe nimica.
Chivuțele strângeau tinichele și câlți, le adunau grămadă, le
vindeau. Pe locul lui! Le lua chirie. Ce s-au gândit muierile: „Ia
să ne ridicăm și câte o magherniță, s-avem unde pune capul”.
Asta era altă chirie. Azi una, mâine alta, s-au întins. Se umpluse
rampa de colibe. Să fi dat să fugi! Trăiau ca viermii, câte trei la
un loc, cu copiii după ele. Acolo mâncau, acolo dormeau. Când
ploua mai tare, se duceau dracului acoperișurile și trențele.
Plângeau câte o săptămână. Domnul Bică-Jumate nu ținea
seama de asta. El la zi-ntâi se înființa după chirii. Acum, nu era
mare lucru zece lei pe lună, dar la sărac și-un capăt de ață
atârnă greu! Chivuțele cereau îngăduință:
— Domnu Bică, mai lasă-ne câteva zile, n-avem…
Proprietarul rânjea:
— Eu vă las, da vă costă! La mine-i ca la bangă. Că am și eu
afacerile mele!
Le punea să apese cu degetul sub slovele scrise strâmb pe
chitanțele pregătite dinainte. Încet-încet, muierile se trezeau
vândute cu totul. Ce câștigau, în buzunarele slutului se scurgea.
Nu trecu mult, și nu-l mai cunoșteai. Se înțolise, făcuse burtă,
lumea zicea că are case în altă mahala. Umbla duminica pe
Grivița în trăsură, se fudulea, ținea o ibovnică, o îmbrăcase, o
încălțase. Cine mai era ca el?
Cam îmbătrânea și-l învinsese lăcomia de bani. A dat dracului
toate târfele, a vândut ce avea și și-a ridicat o brutărie lângă
ulicioara lăutarilor. Credea că o să împărățească pământul. Iar s-
a așezat cu polițele și dobânzile pe cartier. Veneau oamenii, se
rugau de el, le lua pielea. Stătea singur ca un huhurez în
cămăroaia lui de sus, nu dormea, cu frica în sân să nu-l fure
careva. Auzise de hoții Cuțaridei, tocmise un sergent de-l
veghea noaptea. Ținea cu pâine mahalaua, pe ceferiști, Grantul
și Filantropia. Avea un om de credință, robul său, Mielu, un
haidamac de ridica un camion în spinare, cu cal cu tot.
Credincios, nu ți-ar fi risipit un franc, s-ar fi omorât cu străinii
pentru jupânul lui. Îi plătea ce-i plătea, mai nimica, îi da casă și
masă. Casă, adică să doarmă în podul clădirii cu două caturi, pe
niște țoale, vara, iar iarna în brutărie, cu lucrătorii laolaltă, lângă
cuptoare, că tot ardeau lemnele pentru fabricarea pâinii. Masă,
183