N - Limba Romana

critică, eseu 105
Poezia de inspiraţie biblică este o adevărată comoară duhovnicească, menită
să-i îmbogăţească spiritual pe cei care se vor dedica, dacă nu studiului ei, cel
puţin lecturii. „Dacă poetica creştină are rolul de a pune omul în legătură cu
Dumnezeu, poezia ascetico-mistică constituie cel mai înalt grad al poeziei de
factură religioasă. Este punctul în care omul, curăţindu-se pe sine prin asceză,
se întâlneşte cu Dumnezeu, participă la această comuniune în mod conştient
şi, mai mult, îl experiază pe Dumnezeu, ajungând să spună precum psalmistul
David «gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul».” 10
Cert este că poezia de inspiraţie biblică nu este una minoră, atâta timp cât ea
constituie o parte integrantă întinsă a literaturii române şi mărturia că „singura
adevărată dimensiune ontologică a omului este religiozitatea, raportarea la
divinitate” 11 . În mod regretabil însă, de cele mai multe ori, poezia religioasă
n-a beneficiat de lectura adecvată şi de ceea ce numeşte critica actuală orizont
de aşteptare.
Recent, o tânără autoare, Maria-Daniela Pănăzan, a publicat un volum monografic
cu titlul Poezia religioasă românească, dovedind cu pertinenţă că inspiraţia
biblică este o constantă în istoria lirismului românesc. Autoarea arată
că poezia română (din epoca daco-romană) începe cu o capodoperă a liricii
religioase româneşti, direcţionând una dintre căile lirismului – imnul religios
– pe care vor merge urmaşii lui Dosoftei Mitropolitul, poeţii generaţiei paşoptiste,
până la contemporanii noştri, Ştefan Aug. Doinaş, Ioan Alexandru şi
Daniel Turcea.
Despre Dosoftei, spre exemplu, criticul Nicolae Manolescu remarca faptul
că prin Psaltirea sa oferă „întâiul monument de limbă poetică românească” 12 .
Este primul poet al literaturii vechi care „îmbină fondul popular şi religios al
limbii într-o prelucrare de un rafinament robust, în imagini sugestive” 13 .
Un nume mai puţin popular care abordează literatura de inspiraţie religioasă,
cunoscut mai mult prin fabulele sale, este Grigore Alexandrescu: Candela,
Rugăciunea, Un preot cuvios. Divinitatea, legătura omului cu Dumnezeu reprezintă
temele care l-au preocupat. Despre poezia Rugăciunea, spre exemplu,
Nichifor Crainic spunea că, „prin ideile dogmatice şi mai ales prin cele morale,
constituie o chintesenţă a spiritului Evangheliei” 14 .
În lirica românească există numeroase poezii intitulate Rugăciune (cf.
O. Goga, Şt. O. Iosif, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu ş.a.). Cele mai multe
corespund sensului originar, etimologic al cuvântului latinesc rogationem –
„cerere”, „mulţumire”, sau „laudă adresată de credincioşi divinităţii”. Altele,
mai puţine la număr, sunt profesiuni de credinţă sau arte poetice, de pildă,
poezia Rugăciune de O. Goga, cu care se deschide volumul de Poezii din 1905.