N - Limba Romana

56 ROMÂNĂ
comparativ cu ale Rusiei: „Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două
state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să
n-o releveze nici ei.” E aici o altă ameninţare, oglindită în neacceptarea României
la negocieri, ca parte beligerantă, şi refuzul de a i se oferi despăgubiri
de război, toate revenindu-i Rusiei. Culmea ironiei e că imperiul se vede
nedreptăţit în faţa puterilor europene, că „pretenţiile” României sunt cotate
drept „pâră” către acestea: „Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi,
ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un
asemenea sprijin la amicii noştri cei mai buni, cari sunt totdeauna gata de a
nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor
pretenţii, întâmpinând rezistenţa din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră
naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câţiva ani mai mult ori
mai puţin nu ne pasă.” Dar nu e deloc bine ca România să întârzie dobândirea
„frontierelor naturale” ale Rusiei, fiindcă s-ar putea ca, la negocieri, „Rusia insultată”
să nu satisfacă „nici un fel de pretenţii în favorul României”: „Anglia
şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României?”, întreabă
sigur de sine gazetarul de la „Gazeta St. Petersburg”, conchizând: „Suntem
departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi la nimic faţă
cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatârnării sale.
Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile
care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe”.
Limpede. Rusia simţea că singurul opozant faţă de pretenţiile ei prădătoare
este presa, nicicum diplomaţia şi guvernul din România, care, oricum,
prin natura lucrurilor, trebuia să lucreze tăcut. Iar vârful de lance al presei
din România era „Timpul”, mai precis pana devastatoare a lui Eminescu.
Rusia îşi găsea un adversar pe măsură. Acest adversar, în loc să se astâmpere
la replicile de felul celor din oficiosul petersburghez, dimpotrivă, se
pregătea de un război ideatic de anvergură, cu o logică de neînvins. De
aceea, el trebuia anihilat în vreun fel şi presiuni s-au făcut, simultan, şi
dinspre guvern, dar şi din tabăra conservatorilor. Cei din urmă, deşi erau
solidari cu Eminescu, s-au văzut nevoiţi să-l îndepărteze diplomatic pe
poet din Bucureşti în vara lui 1878, trimiţându-l pentru două luni la Floreşti,
taman în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, iunie-iulie. I s-a
oferit o ispită care a prins: traducerea primului volum dintre cele cinci ale
tratatului Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxiu Hurmuzaki,
traducere care se va tipări în anul 1879. Dimitrie Vatamaniuc a înţeles
tâlcul expedierii poetului la moşia lui Nicolae Mandrea: „Era un mod de
a nu-i stârni susceptibilitatea; traducerea o putea face şi în Bucureşti, nu
neapărat să fie trimis la ţară” 5 .