N - Limba Romana

criticĂ, eseu 91
protagonistului, aminteşte de o metaforă care a circulat în urmă cu câteva
decenii: altoi pe o tulpină vorbitoare, care coincide şi cu titlul unui volum de
versuri semnat de Liviu Damian. Visarea ca destin (autorul, care consideră că
la capătul visului e aciuiată iubirea, pune semnul echivalenţei între vis şi viaţa
însăşi: Visez, deci exict) se vrea conjugată cu starea de veghe, cu alte cuvinte,
visarea ca destin include năzuinţa de a crede în destinul său de continuator
demn al înaintaşilor.
Deşi pare de bun augur, jocul în construcţia versului lui Ion Anton lasă impresia
unei facilităţi, a unei gratuităţi, chiar dacă e utilizat în versurile pentru
copii. Ex.: „Acostezi la nunta cuvintelor / şi admiri punctuaţia strictă a ritualului:
/ punctele de suspensie / sunt un grup curios de copii, / ce ascultă
o ghicitoare / de la starostele-moşul semn de întrebare / cel iscoditor etc.”
(Nunta cuvintelor).
Didactică în mare măsură, poezia sa pentru copii (din volumul Cuibul soarelui)
frecventează şi motivele scriitorilor clasici, teme ce ţin de istoria şi cultura
naţională. Aflate în vizorul Doinei Cernica (Suceava), versurile pentru
copii semnate de Ion Anton sunt apreciate pentru că se memorează uşor,
pentru că autorul abordează teme ale neamului, precum, tricolorul, limba
română, părinţii, Creangă, Eminescu ş. a., pentru atmosfera luminoasă a raiului
copilăriei, în care „nu numai mărul sau gutuia, sau «răsărita» sunt de aur”,
dar aici „până şi toamna este solară, până şi iarna este cu soare” şi pentru că
„totul este văzut în cheia poveştii”, cartea în întregime fiind considerată „carte
a privirii jucăuşe aruncate de copilărie asupra lumii”. S-ar părea că opiniile
eseistei sucevene, în general, sunt justificate, însă aici e necesară precizarea
că versurile citate din Ion Anton: „Pasărea, când vine-acasă, / Cântă-n limba
mea duioasă. // Frunza codrului doineşte / Curat numai româneşte” amintesc
prea mult de cunoscutele versuri ale lui Grigore Vieru: „Pe ramul verde
tace / O pasăre măiastră. / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. //
De-ar spune şi cuvinte, / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, /
Din limba sfântă-a noastră”...
Dincolo de faptul că trădează condiţiile neprielnice în care s-a plămădit şi
s-a acumulat literatura basarabeană postbelică, poezia lui Ion Anton lasă impresia
că odată cu trecerea anilor şi cu abordarea vieţii dintr-o altă perspectivă
decât cea a servilismului ideologic, autorul se regăseşte în termenii mai
adecvaţi ai unei poezii „credibile”. Sentimentele, aşa cum sunt reflectate în
poeziile sale de ultimă oră, rătăcesc pe nisipul fierbinte, ideile adăstând pe
un tărâm al dunelor, ceea ce vrea să însemne căutarea unui nou început al
vieţii şi al creaţiei în zone mai incitante, cu nisipuri mişcătoare, „când spre
soare-apune, când spre lună-răsare”. Purtate pe harta globulelor de sânge, re-