N - Limba Romana

96 ROMÂNĂ
tonalitate lirică reţinută, în care patosul e contras până la exerciţiul metaforic
ascetic, minimal. Camuflându-şi spasmele interiorităţii în versuri diafane, alteori
inducând o reacţie morală viziunii sale despre lume, Adrian Popescu
răsfrânge, în versuri cu o geometrie suplă, o clară intenţionalitate autoreflexivă,
prezentă şi într-un poem ce figurează, în fond, un autoportret auster care
concentrează o poetică a autenticităţii existenţiale şi a rigorii morale: „Nu
mai scriu versuri să citească un prost / interpret să schimbe iubirea mea în
iască, / nici nu devin strigoiul acelui care am fost / călătoresc de-acum spre
ţara mea cerească. // Tăcut mă umple sensul. / Secat eu înfloresc. / Preaplinul
se grăbeşte de sine să se rupă, / e o Voinţă în toate, ce eu doar o slujesc, /
îngân o melodie, ce-abia o aud şi-i după” (Nu mai scriu versuri). Între intransigenţă
morală şi nostalgie a purităţii originare, versurile lui Adrian Popescu
se remarcă prin transparenţă semantică şi rigoare expresivă, expunând o poetică
a spiritualizării şi geometriei simbolice.