N - Limba Romana

critică, eseu 93
Iulian BOLDEA
Adrian Popescu:
livrescul ca spiritualizare
I.B. – prof. univ. dr. la
Universitatea „Petru Maior”
din Târgu-Mureş. A colaborat
cu mai multe articole la
„Kindlers Literatur Lexikon”
(Metzler, Stuttgart / Weimar,
2009). Ordinul „Meritul
pentru învăţământ”, în
grad de Ofiţer, 2004. Este
conducător de doctorat,
redactor-şef al revistei „Studia
Universitatis «Petru Maior».
Philologia”, redactor la revista
„Vatra”, membru în colegiul
de redacţie al mai multor
reviste de cultură. Dintre
volumele publicate: Scriitori
români contemporani (2002),
Poezia neomodernistă (2004),
Vârstele criticii (2005), Istoria
didactică a poeziei româneşti
(2005), Poeţi români
postmoderni (2006), Teme şi
variaţiuni (2008).
Poezia lui Adrian Popescu şi-a definit fizionomia
şi finalităţile, de cele mai multe ori, prin delimitarea
unui spaţiu poetic, a unui topos literar privilegiat,
în care eul liric îşi înscrie, circumspect-utopic,
fiinţa; Umbria, câmpiile magnetice, curtea
medicilor, suburbiile cerului – sunt astfel de spaţii
lirice cu un contur nelămurit, contopind savoarea
tainei şi jocul ambiguu al perspectivelor ce construiesc
o tectonică a imaginarului în care sugestia
culturală şi percepţia nudă a realităţii fuzionează
armonic. Poemele lui Adrian Popescu se impun
printr-o acutizare a dimensiunii morale şi printr-o
corelativă estompare, s-ar zice, a rafinamentului
expresiv, a „ceremonialului” liric. Poezia lui Adrian
Popescu părăseşte, aşadar, tot mai decis spaţiul
spectacolului mai mult sau mai puţin gratuit al
formelor înscenate cu dexteritate lingvistică, şi,
fără a-şi transforma elanul în demonstraţie etică, îşi
arogă cu mai multă vigoare disponibilităţile purificatoare
ale verbului, fie în inflexiuni psalmice
(„Trezeşte odată cu limfa stejarului şi speranţa din
inima obosită / Neamului adormit vesteşte-i Învierea,
ca geţilor după o grea beţie / zorii, / ca urşilor
din peşterile Carpaţilor întâii muguri de pin, /
ca melcului înfăşurat în bale argintii strălucirea
frunzei crude. // Dă-mi iarba fiarelor să-mi ardă
în mâini, o torţă prin întunecime, / din temniţa
fricii să-i scap pe cei neputincioşi / Porneşte roiul
poporului meu în primăvara ce se-anunţă năvalnică,
/ de-i trebuinţă, cu şomoioage de foc scoate-l
în cer din somnul cleios” – Psalm), fie în accente