N - Limba Romana

64 ROMÂNĂ
importau postav din Lemberg, peşte din Brăila, cai şi vite albe din Podolia:
„ce-or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărăşti? Ei aduc
din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia,
pe care prozaicul aşezământ le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii
din Basarabia.” Şi, după alte argumente, poetul conchide: „Hotinul – nord
extrem, Chilia – gura Dunării, Cetatea Albă – gura Nistrului şi tot teritoriul
dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al
nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pământul
nostru l-au putut ceda turcii. / Ştim prea bine că diplomaţii sunt isteţi întru
prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat
totdauna în drept”.
Dreptul este cheia studiului Basarabia şi Eminescu face o demonstraţie fără
cusur, unică în literatura de specialitate. Susţinătorii pseudodreptului rusesc
asupra Basarabiei ar fi procedat mai firesc dacă nu ar fi recurs la mistificări
precum aceea cu „semisălbaticii de sub corturi”: „Oare nu-i era mai uşor la
inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui «Le Nord», dacă afacerea se regula între
noi şi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă
tăceam molcom şi jucam după cum ni se cânta? / Sigur că da. / De aceea,
oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât
nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul. / Cu un cuvânt tătarii d-lui X şi ai
lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general
n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra
el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi
a Hotinului), acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invenţiuni pentru a arunca
praf în ochii Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. / Acest
petic de pământ pe care «Le Nord» ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre
cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea
noastră istorică, tăria noastră” 21 .
Această normă a dreptului, precizează Eminescu, a fost dintotdeauna calea regală
a istoriei româneşti. Pe vremea intrării lui Mahomed în Ţara Românească
împotriva lui Vlad Ţepeş, sârbul Constantin Mihajlovicz de Ostroviţa,
aflat în Bucureşti, mărturisea că opinia generală în Balcani era că „oricine s-ar
război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural,
pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu
îndărătnicie, pentru că ce au cu drept cu drept au şi al lor este” 22 . Turcii înşişi
îi sfătuiau pe sultani să nu facă război cu românii, dat fiind că războaiele cu
ei n-aduc niciun folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”. Eminescu
reţine replica sultanului (Sbiόr pisarzόw polskich, sec. II, tom. V, Warszawa,
1828): „Până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, iar ungurii Bel-