N - Limba Romana

critică, eseu 107
struit pe baza celor doi poli fundamentali ai Evangheliei după Ioan: «La început
a fost Cuvântul» şi «Cuvântul s-a făcut trup»” 18 .
Numeroşi critici şi istorici literari, printre care şi Zoe Dumitrescu Buşulenga,
au afirmat ca s-a găsit pe marginea manuscrisului poemului Luceafărul, Prologul
Evangheliei Sfântului Ioan. Însăşi structura poemului ne trimite cu gândul
la geneză, la fiinţele spirituale, înzestrate cu atributul nemuririi, al veşniciei, la
oameni supuşi morţii. Despre acest poem, Nichifor Crainic afirma că: „Luceafărul
este poemul creştin prin excelenţă al literaturii române” 19 .
În lirica noastră de inspiraţie biblică, un loc aparte îl ocupă poezia psalmilor.
Versuri imnice aflăm în Cazania lui Varlaam (1643), în Psaltirea pre versuri
tocmită (1673) a lui Dosoftei (cei doi prelaţi fiind fideli manierei davidice de
slăvire a Tatălui Ceresc), în poezia de factură religioasă a lui Coşbuc şi Goga,
ori Blaga şi Voiculescu. Însă cei care acordă o atenţie aparte psalmilor, în sensul
surprinderii dramei omului modern aflat în căutarea sinelui, prin raportare
la Dumnezeu, sunt Macedonski (cu ciclul Psalmi moderni), Arghezi (cu
seria celor 17 psalmi) şi Şt. Aug. Doinaş (cu nu mai puţin de 100 de psalmi,
reuniţi într-o plachetă apărută la Editura Albatros, în 1997).
Referindu-se la lirica lui Blaga, autorul cărţii Din spumele mării recunoaşte că
e dificil a vorbi la modul propriu despre o poezie religioasă a acestuia: „Blaga
face apel mai degrabă la recuzita religioasă, împrumutând din Biblie simboluri,
momente, personaje şi chiar un anumit limbaj” 20 .
Din cauza circumstanţelor social-politice (obrocul regimului comunist), literatura
română din ultimii 25 de ani nu abundă în poezie de inspiraţie biblică.
De aceea, fiorul metafizic este exprimat aluziv, încifrat în simboluri, aşa
cum îl aflăm în unele poezii ale lui Nichita Stănescu ori Cezar Baltag şi Cezar
Ivănescu sau Mircea Ciobanu, ca şi Ioan Alexandru. Totuşi, o voce distinctă
este cea a lui Daniel Turcea, din volumul Epifania (Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1982). Aici recunoaştem „aceeaşi convertire voiculesciană a
lui eros în agape” 21 , prin unirea sacrului cu profanul. Caracteristic liricii religioase
a lui Daniel Turcea este faptul că iubirea mistică se află în relaţie de
consubstanţiabilitate cu „lumina ne-nserată”. Spre a reliefa unirea sacrului cu
profanul (la Daniel Turcea, ca şi la Voiculescu, această unire ia – de obicei –
forma inhabitării sacrului în profan), conform Metodei Sfinţilor Părinţi, sunt
necesare două lucruri: purificarea de tot ceea ce ţine de condiţia umană şi
rugăciunea. Acestea sunt ilustrate în poezia Lemn purtător de lină tăcere: „am
băut picătură cu picătură / eu, întunericul / am băut rugăciuni / am sorbit
lacrimile / mai de preţ decât stelele / o, nepământească băutură / foc am sorbit
/ lumina luminii”.