N - Limba Romana

90 ROMÂNĂ
mână”. Examenul de conştiinţă al protagonistului include dialogul cu sine însuşi,
cu „starea de nuc”, care vrea să însemne fiorul neîntinat al sentimentului
vieţii plenare cunoscut în copilărie. Anotimpurile, satul cu duminicile şi cu
imaginea adolescentului sfios, „rătăcit prin sentimente de tihnă” („Pe fruntea
satului / se lasă ca o şoaptă / miros de iarbă / şi miros de fum...), se profilează
în contrast cu febra urbanului perceput ca haos. Un patriarhalism ce se vrea
salvator pune stăpânire pe traseul liric orientat mereu către întoarcere: „Sunt
călător şi mă întorc din vise / Pe-acelaşi drum în punctul iniţial, / Cum s-ar
întoarce-n largul mării-nvinse, / Câte un pic topindu-se, un val. // În calea
mea-s atâtea urme scrise, // Pe care le-nnoiesc cu pasu-mi, pal: / Sunt călător
şi mă întorc din vise / Pe-acelaşi drum în punctul iniţial” (Întoarcere din vise).
Întoarcerea concepută şi ca tentativă de păstrare a stării de veghe, pentru
ca „să nu se prăvale căruţa cu vise în râpă”, se împleteşte cu necesitatea de
materializare a memoriei: imaginea mamei, pe care poetul a pierdut-o la
vârsta fragilităţii adolescentine, se configurează pe fundalul vremurilor de
răstrişte, de foamete; dorului de baştină i se conferă dimensiunile tragice
desprinse din răvaşul trimis din Siberia de către una dintre rudele deportate
(în poezia Răvaş din Siberia, anii ’50. Memoriei multpătimitului Andrei Anton).
Chiar dacă recuzita este una împrumutată din poezia şaizeciştilor, din
limbajul metaforic folclorizant foarte în vogă în perioada respectivă, până
la urmă, Ion Anton ţine să accentueze nota dramatică, deşi nu întotdeauna
este convingător (Vezi poezia Numai lacrimile-ţi...). Cronicarii, sau scriitorii
contemporani, precum Gr. Vieru, L. Damian, A. Cibotaru, L. Tuchilatu,
cărora le dedică versuri, îi prilejuiesc reflecţii despre „negura înstrăinării de
sine”, despre semnul de îndoială pus după fiece cuvânt sculptat cu migală.
Concepute în jurul unor repere ale istoriei şi culturii româneşti din spaţiul
din dreapta Prutului: Saharna, Vărzăreşti, Hotin, Căpriana, Cetatea Albă,
Căuşeni, Cetatea Sorocii, Ţâpova, Orheiul Vechi, Japca, Tighina, Mânăstirea
Hâncu, Chilia, Mânăstirea Curchi, Rondelurile cetăţilor pentru suflet şi trup
se constituie ca o mărturie a aderenţei la acţiunea de recuperare a valorilor
spirituale româneşti, care au fost ţinute la index timp de jumătate de secol.
Alteori, aflat în căutarea esenţei vieţii şi a rostului omului pe pământ, autorul
se lasă condus de dorinţa de a visa, de pofta de a-şi cânta fără jenă iubirea,
mai mult patriarhală decât romantică, făcând uz de o recuzită verbală ordinară
din care răsar, din când în când, expresii mai elaborate sau articulate
în cheie aforistică: „Iarna e primăvara aerului care înfloreşte cu fulgi...”; „Un
cuvânt nerostit e ca şi o cheie ce rugineşte”; „Pe cât iertăm, pe-atât suntem
iertaţi”; „Fiecare sens îşi are vârsta sa, precum fiecare vârstă sensul său şi-l
are...”, „Cad, dar numai astfel mă ţin pe pământ”; „Păzeşte-te de-acei care se
tem de tine”. O poezie precum Lumea şi eu, în care lumea este altoită pe fiinţa