N - Limba Romana

42 ROMÂNĂ
de comunicare, câteva concluzii care ar trebui să stea la baza învăţării limbii
române ca instrument de comunicare lingvistică, esenţial pentru construirea
relaţiilor interumane. Experimentul aplicat a condus la o concluzie care impune
regândirea strategiilor didactice de învăţare a limbii române, ca limbă
de comunicare, ca limbă oficială în România, ca limbă oficială europeană, ce
reuneşte românii de pretutindeni şi, poate cel mai important lucru, ca limbă
de şcolarizare pentru toate şcolile cu predare în limba română, aflate atât
în spaţiul geografic al ţării-mamă, cât şi în afara acestuia. Această din urmă
dimensiune a limbii române asigură succesul şcolar la toate disciplinele din
sfera curriculumului şi este responsabilă de construirea conştientă, flexibilă
şi deschisă a universului cognitiv.
În urma evaluării experimentului, se poate constata faptul că vocabularul
conştient al elevilor de vârstă şcolară mică este extrem de limitat şi, în mod
îngrijorător, nu se îmbogăţeşte şi nu valorifică valenţele expresive ale cuvântului
pe măsura aşteptărilor. Treptat, elevul îşi însuşeşte mecanic termeni
noi, al căror sens nu îi este cunoscut întotdeauna corect şi actul de comunicare,
prin care ar trebui să se ajungă la construirea sensului, la personalizarea
discursului, la implicarea afectivă, atât în scris, cât şi oral, devine unul şablonat
de rigorile teoretizării excesive în demersul de învăţare dirijată. Ignorarea
statutului de limbă maternă pentru majoritatea vorbitorilor conduce la aplicarea
unor strategii de învăţare adecvate limbilor nematerne, fie că e vorba
despre o a doua limbă de comunicare, fie că intră în discuţie limbile moderne.
În consecinţă, elevii învaţă reguli, definiţii şi algoritmizează structurile de
comunicare, astfel încât conceptul de normă este perceput ca unul abstract,
căruia i se ignoră efectul reglator în raportul dintre corectitudine şi eroare în
comunicare. Elementele de ordin formal predomină, anulând, de multe ori,
componenta funcţională. Efectul se resimte mai târziu, când sărăcia vocabularului
elevului nu-i permite acestuia să exerseze latura reflexivă a limbajului,
să asigure identitate discursului şi să perceapă comunicarea ca pe un act personal
de afirmare a identităţii, prin raportare atât la spaţiul lingvistic, cât şi la
cel cultural general.
Lipsa coerenţei, acurateţei şi identităţii în comunicarea lingvistică are efecte
negative în planul inserţiei sociale de perspectivă. Comoditatea vieţuirii
lingvistice produce, într-un mod complementar, starea de confort social, individul
fiind astfel integrat, iar nu izolat. Dimpotrivă, starea de disconfort în
comunicare, de tipul: „ştiu ce mă întrebaţi, dar nu pot să răspund” sau „simt
ceva, dar nu pot exprima ce simt”, „nu înţeleg ce mi se spune”, produce izolarea
individului şi, prin urmare, abandonarea spaţiului originar, ingenuu al
comunicării, exprimat atât lingvistic, cât şi sociologic şi marcat de inocenţă