N - Limba Romana

148 ROMÂNĂ
de peste Carpaţi. O notă a autorităţilor din Braşov consemna, la 14/26 aprilie
1848, că „trei străini suspecţi, veniţi din Moldova şi Ţara Românească” ar fi
emisari români care ar pune la cale „restabilirea regatului Daciei” 59 .
În preajma revoluţiei de la 1848, termenul Dacia apare tot mai frecvent,
alături de cel deja generalizat de român, românesc, cum indică o serie de lucrări
elaborate în această perioadă: Istorie pentru începutul românilor în Dacia
a lui Petru Maior, apoi Geografia veche a Daciei, întocmită de francezul
J. A. Vaillant, al cărei manuscris îl deţinea la 1844 Nicolae Bălcescu 60 . La acestea
adăugăm apariţiile unor publicaţii, cum ar fi „Dacia literară” – în 1840, la
Iaşi sub îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu; „Magazin istoric pentru Dacia”,
coeditat la Bucureşti de către Bălcescu şi Laurian la 1845; la care înscriem şi
proiectul unei foi intitulate „Dacia veche şi nouă”, lansat în 1835 de inginerul
din oraşul nou Severin, Alexandru Popovici.
În paginile acestor publicaţii apar colaboratori români de pretutindeni, nu
numai din cele două Principate Române, dar, mai ales, din Transilvania, prezenţă
semnificativă în prevestirea penumbrelor întrevăzute peste marginile
cele mai depărtate ale pământului românesc. Tot aici au venit, în contextul
înfiinţării prin Regulamentele Organice a mai multor şcoli după tipar european,
unii ardeleni, precum Aron Florian, Ioan Maiorescu, August Treboniu
Laurian, Papiu Ilarian, Simion Bărnuţiu ş.a.
În deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea, s-au produs mutaţii vizibile
în mentalul societăţii româneşti, când succesele culturale se transformă în
manifestări politice, în care un rol principal l-a avut Ion Ghica. Acesta a publicat
în limba franceză, în 1838, broşura intitulată Poids de la Moldavie dans
la question d’Orient, susţinând, totodată, o serie de conferinţe la Academia
Mihăileană despre promovarea ideii unităţii românilor.
Toate acestea converg în a demonstra transformările care s-au produs la nivelul
mentalului românilor, pornind de la sădirea convingerii mai întâi a principiului
unităţii culturale, pus în evidenţă de limbă, origine, obiceiuri, tradiţii
etc., proces desfăşurat în cadrul vechiului teritoriu al statului dac, fără de care
nu se putea impune, apoi, cel al unităţii politice de România.
În acest curent al promovării unităţii româneşti nu putea să nu se integreze
şi românii din Basarabia rusificată, care formau majoritatea populaţiei şi care
cu greu se puteau desprinde de cei din dreapta Prutului, legându-i o istorie
întreagă. Chiar unii savanţi ruşi, între care R.A. Budagov, recunoşteau „unitatea
limbii pe care o vorbeau muntenii, moldovenii, bucovinenii etc.” 61 .
Încercările autorităţilor ţariste de a impune prin legea din 1818, prin Aşezământul
din 1828 şi prin alte asemenea acte denumirea de „limbă moldo-