N - Limba Romana

critică, eseu 111
şi poluării după 1812, poetul le răspunde: „Noi trebuie să ajungem de la limba
noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!” [apud
2, p. 92].
Or, îngrijorat de stările de spirit inadecvate generate de impasul în care ajunsese
limba română în Basarabia, după ce ţarismul rus o izgonise practic din
toate sferele ei de existenţă, Alexei Mateevici sugerează, într-o conversaţie cu
V. Harea, secretar de redacţie la ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, că versurile lui
Sion şi Coşbuc consacrate graiului matern, „cam sărăcăcioase în conţinut”,
nu mai au, în contextul istoric, impactul corespunzător asupra conştiinţelor
şi că de aceea el şi-ar dori să scrie o poezie despre „limba noastră” cu mai
multă priză la cititor. Proiectul este realizat rapid şi astfel, la 18 iunie 1917,
autorul dă citirii prima dată, la cursurile de limbă română pentru învăţătorii
din Basarabia, capodopera sa Limba noastră (datată cu 17 iunie 1917), care,
reprezentând un elogiu incendiar adus limbii în tradiţia înaintaşilor, este totodată
o replică virulentă la adresa răuvoitorilor ei. Structura antinomică a
ideilor exprimate în text determină divizarea acestuia în două părţi distincte.
Prima parte cuprinde strofele 1-8, în care discursul se remarcă prin forma sa
ilocutorie de confesiune-celebrare. Adoptând perspectiva unui vizionar, eul
liric formulează o serie de definiţii metaforice ale limbii, care rezumă în fapt
nişte puncte de vedere sublimate asupra acesteia, cu valoare de crez şi ideal
colectiv. Polarizate anaforic prin sintagma „limba noastră”, enunţurile-definiţii,
majoritatea având o construcţie sintactică aproape omogenă, se organizează
într-o succesiune uniformă, dar intensivă, întrucât, în funcţie de strategiile perlocutorii
urmărite de autor, este dezvoltată în contrapunct o linie discursivă
a oficierii imnice, şi alta a argumentării pline de frământ şi tensiune cu certe
intenţii persuasive. În consecinţă, în discurs se desluşesc două voci ale eului,
care însă realmente sunt greu de separat, căci acesta, celebrând, concomitent
argumentează / persuadează şi viceversa, argumentând / persuadând, el celebrează.
Acest fapt condiţionează caracterul bivoc, în sens bahtinian, al verbului.
Evident, o atare bivocitate reperează dialogismul discursului. Se poate observa
că definiţiile metaforice ale limbii, adevărate teze de program, se prezintă,
în planul argumentării valorilor ei, drept nişte răspunsuri ferme la întrebări
imaginare ale cuiva. Eul liric, psalmodiind tulburător, în acelaşi timp polemizează
în surdină cu oponenţi virtuali, care tăgăduiesc sau subestimează puterile
nemuritoare ale graiului matern.
Dialogismul este susţinut aici şi de consonanţele ideii poetice la nivel referenţial,
cu fapte reale istorice. Astfel, afirmarea răspicată a adevărului că limba
e „o comoară”, e „aleasă”, e „sfântă” ne duce cu gândul, pe de o parte, la