N - Limba Romana

138 ROMÂNĂ
– Mama a avut rolul de salvatoare, ea l-a salvat pe tata. El întotdeauna a recunoscut
acest moment, această prioritate a mamei. Găsiţi povestea lor de
dragoste în Povestea vulturului, o carte care ne place să o citim, şi mie şi fiicei
mele Cristina, şi tuturor celor din arborele Costenco. O relaţie frumoasă,
dar care era când vârf de munte, când vale abruptă... Când o iubea, o striga
„Măşuţa!”, iar când o ţinea la distanţa mâinii întinse, o chema cu gravitate
„Maria!”. Mama l-a iubit pe tata, l-a iubit!
– De ce nu scrieţi o carte despre Nicolai Costenco?
– M-am surprins că atunci când vă povestesc despre tata, de fiecare dată îmi
adresaţi această întrebare. Nu sunt scriitoare. Fratele meu Constantin a moştenit
arhiva familiei, arhiva tatei, poate chiar şi harul lui Nicolai Costenco. Eu
am fost foarte apropiată sufletului lui, am fost fiica iubită, fata tatei. Îi păstrez
luminoasă amintirea...
– De ce aţi fost fiica iubită? Pentru că semănaţi mai mult cu cei din neamul
Costenco?
– Poate fi o explicaţie. Tata a avut un sentiment aparte pentru tanti Anet, sora
bunicii pe linie paternă. Eu seamăn leit cu tanti Anet...
– Pe timpul urss, foştii deportaţi, bineînţeles, nu erau agreaţi de regim,
aveau multe de îndurat, uneori şi oamenii de rând îi tratau cu neîncredere.
Fiind fiica lui Nicolai Costenco, învăţând la şcoala nr. 1 din Chişinău,
instituţie de învăţământ elitară pe atunci, nu v-aţi simţit agresată
sau umilită?
– Niciodată nu am avut sentimentul că sunt fiica unui fost puşcăriaş, a unui
om care a făcut închisoare. Am ştiut să mă comport şi să mă impun drept
fiica scriitorului Nicolai Costenco! Am avut suficientă inteligenţă şi tărie de
caracter să nu mă las provocată. Altceva e că eu deseori îl întrebam pe tata de
ce nu intră în partid... Vroiam şi eu să avem automobil şi să trăim ca Petrea
Cruceniuc. Tare frumos răspunsul tatei: „Taniuşa, comuniştii au îngheţat în
puşcărie la Dudinca, aiştia-s calici...”.
– Foştii deportaţi, cei care au suferit de pe urma unui regim criminal,
încearcă să-şi recupereze bunurile. Ştiu că familia Păduraru-Costenco
avea imobile în chiar centrul Chişinăului. Nu aţi încercat să mergeţi cu
cerere să vi se recompenseze ceea ce v-a aparţinut?
– Tata avea o expresie pe care o auzeam zilnic: „Dumnezeu îi mare!”. Nu suntem
noi cei care să ne pornim pe adunat hârtii, dosare. Doar tata putea să
facă acest lucru. Dacă dânsul nu a considerat necesar, noi, mulţumim Dom-