N - Limba Romana

62 ROMÂNĂ
Primul capitol reia problema numelui, intitulându-se I. Numele şi întinderea
ei. Acum scrie poetul celebrele cuvinte: „A rosti numele Basarabia e totuna cu
a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista
cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume
singur este o istorie întreagă” 16 . Şi, într-adevăr, cuvântul Basarabia, care dă
şi titlul studiului, îi prilejuieşte a face o istorie concentrată a românilor ca
problemă existenţială şi de justiţie imanentă. Textul, ca şi altele din opera eminesciană,
îl plasează în rândurile marilor istorici români. Eminescu judecă lucrurile
disciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar avant la lettre, de unde
şi profunzimea abordării sale.
Comparativ cu articolele anterioare, poetul găseşte că vechimea cuvântului
trece dincolo de dinastia Basarabilor. E atestabil încă de la 1240, în arhivele
hanului mongol din Persia, traduse de medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid,
în 1303, la porunca sultanului Mahmud Gazon Khan, pe când ruşii nu contau
în istoria universală. Fragmentele mongolice vorbesc despre o expediţie
militară dincolo de munţii Galiţiei, vizând pătrunderea în ţara ungurilor şi a
vlaho-bulgarilor. Principele mongol Orda a fost întâmpinat de Bazaran-bam
(Basarab-ban) cu o armată şi este învins, iar alţi principi tătari au bătut pe
Kara-Ulaghi (μαυρός βλάχος), negri-valahi, în sensul originii „cumane” a Basarabilor
viitori, în viziunea lui Neagu Djuvara 17 . În Annales Polonorum Vetustiores
(scrise între anii 1248 - 1282) şi publicate de Sommersberg, Eminescu
găseşte informaţia că tătarii au subjugat, în 1259, pe besarabeni (subiugatis
Bessarabenis), iar regele maghiar Carol Robert, într-o diplomă de la 1332,
povesteşte despre bătaia luată de la Basarab, fiul lui Tugomir-Basarab (Thocomerius,
căruia Neagu Djuvara i-a închinat cartea citată), care trăia pe la
1300. De-aici încolo, istoria Basarabilor este cunoscută. După o sută de ani,
Ţara Basarabilor, sub Mircea cel Bătrân, atingea apogeul întinderii şi dezvoltării
sale, remarcă Eminescu: „În această vreme Valahia întreagă, împreună
cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise
latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste
posesiuni a fost şi acest lambeau de terre de pe care Rumianţoff şi Sumarov
pretind a fi cules tătari sub corturi.” 18 Aşadar, nu doar acel lambeau de terre
invocat şi de autorul din „Le Nord” constituia Basarabia, ci o întreagă ţară,
de la Nistru până în Dobrogea, Oltenia şi ducatele Făgăraşului şi Olmaşului
din Ardeal, încât ceea ce s-a înţeles prin Basarabia, porţiune sudică a Moldovei,
devine, în viziunea lui Eminescu, simbolul unităţii naţionale a tuturor
românilor, de vreme ce numele difuza până-n Transilvania. Ştefan cel Mare,
la rându-i, întinsese Moldova în toate provinciile istorice româneşti, iar Mihai
Viteazul a încercat să le adune laolaltă şi politic.