N - Limba Romana

dimensiuni ale unităţii noastre 137
– Şi germana o cunoştea la perfecţie, franceza, latina, rusa şi... cea mai iubită,
adorată – ROMÂNA!
– Şi după ce cumpăraţi ziarele, vă întorceaţi acasă?
– Ne duceam la piaţa centrală, acolo îmi arăta oameni frumoşi. Tata avea
acest program zilnic, devenise un ritual. Mă îndemna să mă uit la feţele
oamenilor. Adesea eu le găseam zbârcite, cu riduri, mâinile murdare, iar
tata spunea despre aceşti oameni: „Taniuşa, uită-te, el luminează din interior!”.
Am învăţat de la tata cum se leagă capăt de vorbă cu ţăranii. Acum
încerc să mă ţin de acel fel al tatei de a discuta. Uneori, văd că oamenii
se uită lung la mine, parcă cu neîncredere... În viaţa grăbită de azi uităm
să mai spunem un cuvânt bun, un mulţumesc din inimă sau măcar să
zâmbim.
– Ce cumpăraţi la piaţă?
– Caş, ridiche şi muşchi de porc, care trebuia să fie sidefiu, adică de culoarea
sidefului, acela era proaspăt. Apoi ne duceam la magazinul de legume de lângă
care tata îşi cumpăra o sticlă de coniac „Chişinău”.
Mai apărea şi povestea cu Rima Borisovna, vecina noastră. În fiecare dimineaţă,
sau când o întâlnea, tata îi săruta mâna. L-am întrebat de ce sărută
mâna acestei femei, iar el mi-a răspuns: „Tanti Rima este o Doamnă!”. Nicio
altă femeie nu se bucura de această apreciere din partea tatei. Pe timpul urss,
sărutatul mâinii era un gest pe care nu oricine putea să-l înţeleagă. Nicolai
Costenco şi Rima Borisovna îi ştiau semnificaţia.
– Ce îţi aminteşti din povestirile tatălui dumitale?
– Odată, mi-a povestit despre sanitarul lagărului din Dudinca, care scotea
ficatul celor îngheţaţi sau decedaţi şi îl prăjea, apoi îl mânca... Îmi vorbea
în şoaptă. Multe momente care îl marcaseră acolo în lagăr mi le spunea în
şoaptă. Vreau să vă fac aici o mărturisire. Probabil, acest lucru despre Nicolai
Costenco trebuie spus, povestit. Arestarea şi anii petrecuţi l-au marcat foarte
dureros. Şi tata, şi mama erau înfricoşaţi de ceea ce au trăit la Dudinca. Tata
era un om puternic, foarte viguros, dar detenţia tot îi băgase un fel de frică
în măduva oaselor. Doar că el a fost un om credincios şi Dumnezeu l-a ajutat
întotdeauna şi astfel a trecut peste calvar cu destoinicie. Niciodată tatăl meu
nu a îngenuncheat, el a rămas până la sfârşitul vieţii un om cu demnitate, a
suportat destoinic cei 15 ani de dramă. Nimeni nu poate spune că l-a văzut
pe Nicolai Costenco milogindu-se, nimeni.
– Şi mama dumneavoastră?