N - Limba Romana

98 ROMÂNĂ
timpului, ca sintagmă, în numeroase articole şi interviuri ale autorului – este
cuprinsă astăzi în două texte compacte, conexe activităţii sale de traducător:
Faust ca „discurs mixt” şi Nietzsche şi „discursul mixt”. Faptul că autorul nu a
apucat să-i dea rotunjimea unui studiu amplu şi riguros ştiinţific – la care,
după cum reiese dintr-o „Notă preliminară” 3 , se pare că lucra – a dus la „ignorarea
ei aproape totală de către contemporani” 4 .
Compararea celor două texte teoretice relevă, pe lângă complementaritatea
lor, şi diferenţele de abordare dictate de specificul textului suport: în cazul
analizei lui Faust perspectiva este dinspre literatură şi poezie spre filozofie, pe
când în comentarea textului lui Nietzsche este invers. Finalmente, cele două
căi de luminare a noului concept se întâlnesc într-o sinteză unică, din care
poate fi extrasă viziunea autorului.
Doinaş porneşte de la premisa că tipul de text literar care în mod tradiţional
era numit „poem filozofic” – „Historiquement, on a nommé ce type de texte
«poésie philosophique», «Gedankenlyrik»” 5 – prezintă suficiente date particulare
care să-l recomande ca un tip de discurs special. Celor două exemple
deja citate autorul le alătură Divina Comedie a lui Dante şi adaugă, uşor
ezitant sau doar interogativ-retoric, alte trei: „Dar oare poeme ca The Rime
of the Ancient Mariner de Coleridge, Ballad of the Reading Gaol de Wilde sau
Luceafărul de Eminescu nu intră în aceeaşi categorie?” 6 .
Antecedentele filozofice care îl încurajează pe autor în demersul său sunt
găsite la Heidegger, în concepţia asupra limbajului ca punct de întâlnire a
poeticului cu filozoficul 7 , la care Doinaş apelează şi în studiile despre lirica
metafizică a lui Blaga. Într-o asemenea lucrare, autorul aminteşte că filozoful
german „aşază poezia în vecinătatea gândirii, îngăduind – ba chiar postulând
– ivirea unui «discurs mixt», precum la presocratici 8 , în care filozoficul
şi poeticul coexistă în mod inextricabil” 9 . Conceptele în funcţie de care îşi organizează
Doinaş demonstraţia sunt orizontul categorial şi somaţia sensibilului,
efect al convingerii că „adâncimea doctrinelor, pe de o parte, şi fervoarea
trăirilor, pe de altă parte, sunt condiţiile complexiunii artistice, adică indicii
ei axiologici” 10 . Cele două concepte, fără a fi originale, primesc o interpretare
originală, dictată de noile raporturi în care le plasează autorul.
Orizontul categorial, deşi este generat de straturile filozofice ale textului, nu
trebuie să creeze impresia că valoarea unei opere sau „profunzimea poeticului”
este dată de intensitatea şi de densitatea „filozofării” pe care o înglobează.
Comparaţia la care apelează autorul pentru a-şi susţine ideea este între Faust –
în care se regăsesc doctrine numeroase, precum „plotinism, creştinism, spinozism,
idealism etc.” –, Divina Comedie – care se bazează pe doctrina unică a