N - Limba Romana

54 ROMÂNĂ
Alexandrina Cernov 2 de la Cernăuţi arată deja că populaţia românească din
Bucovina este istovită psiholingvistic, lăsându-se asimilată în faţa metodelor
opresive ale Kievului. Ce-a mai rămas din Basarabia, în actuala Republică
Moldova, deşi pare mai apărată decât Bucovina, prin bruma de independenţă
dobândită după desfacerea U.R.S.S., arată că încrederea în trăinicia poporului
român este mai slabă în faţa doctrinei moldovenismului decât a fost sub
ţarism şi sovietism. Nu e de mirare, de vreme ce şi elitele politice şi culturale
din Ţară îşi fac un titlu de glorie din a nu mai fi româneşti, lovind în marile
valori naţionale, Eminescu fiind în prim-planul atacurilor celor vlăguiţi
spiritual. Un asemenea prag critic este prevăzut de însuşi Eminescu: „Dacă
vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii,
statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă
ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place
şi pierderile ne vor fi trecătoare.” Datoria, cu valoare de testament, pusă de
Eminescu era următoarea: „Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români,
cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.”
La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei
conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va
zdruncina iarăşi din temelii şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina,
provinciile pierdute prin trădare şi vânzare la 1775 şi 1812.
Iar Eminescu, formulând dezideratul, trece imediat să-l pună în practică şi-n
teoria dreptului. Îşi ascute armele scrisului, documentându-se pentru abordarea
unui studiu special despre istoria Basarabiei, citeşte presa rusească şi
europeană pentru a-i da replică, aprofundează teoria dreptului pentru a nu
fi găsit vulnerabil în discursul său. Altminteri, propaganda rusească, de la
Petersburg până în Belgia, încearcă să se facă auzită în Occident pentru a
demonta şi bagateliza chiar tezele eminesciene din presa bucureşteană, între
principalii vizaţi, indirect, fiind neobositul jurnalist de la „Timpul”. Vorbind
de pe poziţii de forţă, publicaţiile panslave recurg însă la sofisme şi mistificări
pe care poetul le spulberă în cele patru vânturi. Altminteri, el se vede nevoit
să ducă o dublă bătălie: cu publicaţiile guvernamentale şi cu cele străine,
între care „Românul”, „Corespondenţa politică”, „Gazeta St. Petersburg”, „Vedomosti”,
„Le Nord” (din Bruxelles, publicaţie finanţată de ruşi) ş.a.
O dezinformare maliţioasă ca aceea din „Le Nord” este uşor de distrus.
Eminescu publicase în „Timpul” versiunea în româneşte a scrisorii de protest
a locotenent-colonelului Ioan Alecsandri, adresată principelui Alexandr
Gorciacov, cu privire la cererea reanexării Basarabiei de către ruşi. Un colaborator
rus al publicaţiei din Bruxelles trimite, la rându-i, o scrisoare deschisă
în care tratează de sus misiva lui Ioan Alecsandri, privind-o ca pe opera