N - Limba Romana

critică, eseu 115
cei mai periculoşi detractori ai limbii din toate timpurile, inclusiv de azi, şi nu
numai pentru că gura lor murdăreşte cuvântul, făcându-l insuportabil la auz, ci
şi pentru că ei ambiţionează să înscăuneze anormalitatea ca normalitate.
Dincolo de dezaprobarea pe care le-o arată detractorilor limbii, eul liric
crede cu fermitate în posibilitatea îndreptării lor pe o cale a recuperărilor,
la capătul căreia îi va aştepta acelaşi miracol fascinant, revelat de el însuşi la
începutul lucrării. Profetismul lui se conjugă cu un optimism mobilizator:
„Răsări-va o comoară / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe
moşie revărsată”.
De reţinut că această strofă finală, reeditând-o aproape integral pe prima,
transcrie un cerc compoziţional, unul al continuităţii şi înglobării, în care,
alături de eu, se integrează, într-un viitor indefinit, şi opozantul anonim.
Deşi polemismul discursului dialogic în partea a doua este mai pronunţat
decât în partea întâi, iar în strofele 4 şi 5 devine chiar exacerbat, totuşi el nu
ia o amploare care ar afecta caracterul de odă / imn, prioritar aici în intenţia
autorului.
Cu deschideri polemice mai ample la temă Alexei Mateevici vine în satira
Unora, scrisă între 13-14 iulie 1917, deci la câteva săptămâni după apariţia
Limbii noastre, şi considerată un comentariu al acesteia. Dimensiunea polemicii,
vehemente şi sarcastice, se impune prin dezvăluiri in extenso a divergenţelor
de neîmpăcat, subliniate de două anafore („Noi nu ne înţelegem”
şi „pare” / „par”), dintre apologeţii păstrării nealterate a veşmântului „firii
limbii noastre din pânză strămoşească” şi, în primul rând, latiniştii tentaţi s-o
înnoiască „surpându-i temeiurile vechi”, iar, în al doilea rând, cei ce admit să
folosească o limbă „bolnavă, chinuită” aidoma personajului in absentia din
Limba noastră identificat ca „voi”.
Ca şi în Limba noastră, în satira amintită confruntarea este tensionată de opunerea
limbii noastre („cu tivituri de aur, de vechi argint şi flori”, cu „temeiul
puternic şi bătrân”; „izvorul veşniciei”, „cântare din păduri”) şi a limbii voastre
(„limbă doftorească a voastră latinie”, „ai voştri trandafiri” din hârtie ce
„miroase a leacuri”).
De-a lungul deceniilor ce au trecut de la apariţia Limbii noastre s-au scris numeroase
poezii originale şi profunde, unele depăşind-o prin forţa imaginarului
poetic. Cu toate acestea, puterea ei de rezonare în timp nu scade, faptul explicându-se,
am menţionat la început, întâi şi întâi prin remarcabila-i particularitate
de a fi o mărturisire autentică a istoriei, o mărturisire care atinge sensibil
memoria noastră şi sintetizează fiinţa limbii ca parte integrantă a fiinţei neamu-