N - Limba Romana

94 ROMÂNĂ
acid-pamfletare, tăioase şi ironice, precum în sugestivul poem Veşnic zâmbitorii:
„Pe voi nu v-au speriat nici congresele calde / Nici răceala Mangaliei
într-o vară şi nici iasca plenarelor / Voi aţi căzut mereu în picioare. // Veşnic
zâmbitori / mereu împreună, tăind viţelul de aur / şi trimiţând la abator Ţara
istovită, / oferindu-ne şi nouă pielea şi oasele. // Intraţi în vârtejul stârnit
de / Suflul mânios al mulţimii, voi, / Elici ideologice, / i-aţi folosit cu pricepere
energia sfântă. // Aţi trecut cu bine prin atâtea îngheţuri răsăritene /
Prin dezgheţuri dinspre Atlantic / voi, mâzgă depusă pe vasul neamului, /
păienjeniş peste Frumoasa ce doarme”.
„Vocea interioară” a poetului îşi transferă, s-ar spune, energiile reflexive în
exterioritate; introspecţia se travesteşte astfel în referenţialitate pură, recuperată
prin exerciţiul spectacolului vag-alegoric. Întrupat în versuri elegiac-ironice,
în accente grave de o solemnitate ce parcă dematerializează concretul,
sentimentul patriei pare mai curând o experienţă spirituală ce adăposteşte
contrariile cele mai viguroase, împăcându-le în spirit balcanic. Un poem precum
Puntea vie esenţializează un astfel de spaţiu al antinomiilor predispuse
la conciliere, al contrastelor ce consumă energiile fiinţei naţionale într-un soi
de chintesenţă a provizoratului şi a perpetuei efemerităţii: „Despre tine se
spune că eşti puntea dintre Apus şi Răsărit / dintre cizmele bürgerilor şi lotcile
lipovenilor / dintre cobiliţa oltenilor şi turla de lemn maramureşeană /
ţara unde totul se poate şi atât de puţine reuşesc // (...) ţară dintre bine şi rău,
nu dincolo sau dincoace, / punte vie în balans, scândură peste o apă murdară,
trecută / cu sufletul cât un vârf de ac unde îngerii stau în cumpănă şi cele din
urmă îţi surâd // ţară ezitând mereu între ogivele Europei şi bazarele Orientului
/ ţara unde Despot a fost fugărit şi şcoala cu dascăli latini / gonită cu
ştiuleţi de păpuşoi moldavi / ţara unde bacşiş şi tejghea se luptă cu fraternitate
şi Aufklärung. // Fereastră spre luminile bătrânului continent, / făcută
ţăndări de asiaticii călări pe turéle cu stea roşie / şi pe iepele siberiene / şi
bătută apoi în cuie şi zidită cu ciment”. Interesante sunt şi poemele mult mai
decis introspective, trasând un itinerariu mai mult simbolic decât geografic,
în care întâlnirea privilegiată a trecutului cu prezentul e favorizată de resursele
evocării spiritualizate până la a condensa peisajul la dimensiunile unui
simbol sau la anvergura semantică a alegoriei. Italia e pentru Adrian Popescu,
cum observa cândva Marian Papahagi, „spaţiul unei experienţe spirituale
presupunând o succesiune de trăiri de neînlocuit: poetul şi-o asumă nu doar
ca peisaj (căci n-are nimic din ochiul de colecţionar de imagini al turistului),
ci ca un tot natură-istorie-viaţă spirituală-cultură, şi deci ca viziune poetică”.
În aceste poeme evocatoare, în care fragilitatea amintirii şi notaţia fermă a
detaliului se împletesc, aflăm ecouri ale acelui „franciscanism” al poetului,