N - Limba Romana

212 ROMÂNĂ
1677). Mai limpede nici că se poate: numele de român este întrebuinţat de
Miron Costin şi pentru locuitorii Moldovei.
În cuprinsul cărţii, adunate cu dragoste şi dăruire de Alexandru Horaţiu Frişcu
cu gândul înainte de toate la concetăţenii noştri basarabeni, găsim nenumărate
exemple deosebit de grăitoare privind etnonimul român şi glotonimul
limba românească în calitate de însemne identitare pentru moldoveni.
Cazania mitropolitului moldovean Varlaam (din 1643) purta subtitlul „Carte
românească de învăţătură duminicile de peste an şi la praznice împărăteşti şi
la Sfinţii mari”, iar domnul Moldovei Vasile Lupu o însoţeşte cu următoarea
inscripţie: „Dăruim şi noi acest dar Limbii româneşti, carte pre limba românească”
(p. 67).
Aceeaşi convingere nutrea Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei, savant
cu reputaţie europeană, care se considera român şi vorbea despre moldoveni
ca fiind – şi ei – români: „...Întregul nostru neam românesc se vădeşte, printr-o
tradiţie veşnică parcă, a-şi trage începutul din cetăţeni romani – şi se poate
dovedi (ca atare) şi păstrează chiar şi astăzi cu tărie vechiul nume al romanilor,
chiar dacă alte neamuri le-au schimbat numele...
Înainte de toate, chiar dacă acest a fost împărţit în trei ţinuturi de
căpetenie (despre care se va vorbi mai apoi), totuşi toţi se cheamă cu acelaşi
nume de români, dispreţuind adică şi dând la o parte numele de valahi, care
le-a fost dat de către popoarele barbare... Noi, moldovenii, la fel ne spunem
români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească..., ci românească...”
(p. 73-74).
Nu putem să nu transcriem aici un alt citat desfăşurat, de data aceasta din
Veniamin Costache, strălucit cărturar moldovean, Mitropolit al Moldovei
(în 1803-1808 şi în 1812-1842): „Precum limba grecească este fiica limbii
elineşti, tot asemene limba noastră românească este fiica limbii latineşti, care
au fost limba romanilor, strămoşilor noştri, cei de la 105, după Mântuitorul
Hs, ce ne-au adus din Italia, vechea patrie, şi ne-au lăcuit aice în Moldova,
Ţara Românească, Ardeal şi Banat, care ţeri se numea atunci Dachia... Aruncată
dară limba românească şi învăţătura precum s-au văzut prin două sute
ani, când pe urmă începu a se tălmăci în ea cărţile bisericeşti din cele sârbeşti
(slavone – n.n.), tălmăcitorii au aflat-o ajunsă la atâta sărăcie şi stricăciune,
uitându-se multe cuvinte ale ei româneşti şi în locul lor intrând altele streine...
Asemenea fel de stricăciune a limbii româneşti fac până şi astăzi cărturarii
neînvăţaţi, încât dacă nu se va pune stavilă întrebuinţării cuvintelor străine
neromâne, precum sunt cele sârbeşti şi slavineşti, ungureşti, turceşti şi
altele asemenea, şi dacă în locul acestora nu se vor lua înapoi cuvintele cele