N - Limba Romana

dimensiuni ale unităţii noastre 129
Basarabenii, mai ales ţăranii, îşi denumeau atunci preponderent limba pe
care o vorbeau moldovenească sau grai moldovenesc, deoarece ei rămăseseră
în stadiul de autarhie culturală şi de primitivitate în toată perioada ocupaţiei
ţariste şi nu avuseseră acces la limba română literară.
În acest context de chemare la respectarea drepturilor lingvistice ale autohtonilor
şi a impunerii limbii române în sferele vieţii publice apar şi câteva
articole scrise (trimise) de Ion Agârbiceanu, scriitorul ardelean care a ştiut
cel mai bine să vibreze la nevoile stringente ale confraţilor săi din stânga
Prutului. Acesta va demonstra şi el necesitatea cultivării limbii, evidenţiind
în mod clar legătura dintre vorbire şi cugetare: „Faptul că avem acelaşi grai,
aceeaşi limbă dovedeşte că avem de la o graniţă la alta şi acelaşi suflet, acelaşi
fel de gândire şi judecată, acelaşi fel de simţire. Pentru că vorba vie, graiul nu
este decât haina, vestmântul cu care ne îmbrăcăm gândul şi simţirea lăuntrică”
19 . Scriitorul de la Cisnădie cunoştea foarte bine starea limbii române din
Basarabia, deoarece fusese la Chişinău în preajma Marii Uniri unde editase,
împreună cu On. Ghibu, câteva ziare în limba română 20 .
În numărul din 9 februarie 1930 publică articolul de fond Răspândirea limbei
româneşti e o datorie a tuturor. Pornind de la ideea că orice popor trăieşte, în
primul rând, prin limba sa, scriitorul consideră că atunci când o naţiune îşi
uită limba părinţilor săi, deşi o vreme oarecare îşi mai păstrează obiceiurile,
„este pe drumul morţii naţionale”. Identificându-se cu vorbitorii dintre Prut
şi Nistru, autorul scrie: „E o datorie pentru noi toţi să ajutăm la răspândirea
limbii româneşti. Cei cari au uitat să o înveţe, ar fi o crimă să moară fără aş
fi învăţat limba. Cei cari o ştiu rău, să se silească, prin vorbire zilnică şi prin
citit, să o înveţe bine, să nu vorbească decât româneşte, chiar când ar şti o
limbă străină”. Văzând limba, pe bună dreptate, ca nucleu al identităţii naţionale,
Agârbiceanu subliniază ideea că absolut toate categoriile de vorbitori
au această obligaţie. Ca o concluzie, el scrie: „Răspândirea limbei româneşti
este o datorie a tuturor, domni sau ţărani”. Răspândirea ei înseamnă creşterea
puterii românismului. Şi mai însemnează că avem cunoştinţă că azi noi suntem
stăpâni, nu slugi în ţara noastră” 21 .
Un alt articol, Să ne curăţim limba, reprezintă o pledoarie pentru vorbirea
îngrijită şi exprimarea corectă. Deja din titlu autorul lansează apelul către cititori,
fiind ferm convins că „e o datorie pentru fiecare român să vorbească o
limbă curată şi frumoasă azi, când uşor se poate obişnui cu ea şi are de unde
o învăţa” 22 . Bun cunoscător al realităţii lingvistice din Basarabia, Agârbiceanu
sugerează eliminarea rusismelor din limba vorbită în provincia noastră, căci
rusismele sau „barbarismele” ar fi, în viziunea sa, „o povară grea şi urâtă pentru
frumuseţea graiului românesc”. „Oricine vede că uşor va putea spune în