N - Limba Romana

coşeriana 19
luam rămas bun // dar corabia se scufunda atât de încet / încât după zece zile
noi cei care / ne-am dat mâinile încă ne priveam ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic
asta-i / o corabie care se scufundă mai încet / dar până la urmă se scufundă
iat-o // dar corabia se scufunda atât de încet / încât după un an încă ne era
ruşine / nouă celor care ne-am dat mâinile şi / în fiecare dimineaţă ieşeam
unul câte unul / măsuram apa hm nu mai e mult se / scufundă încet dar sigur
// dar corabia se scufunda atât de încet / încât după o viaţă de om încă /
mai ieşeam unul câte unul şi priveam / cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din
dinţi / şi spuneam asta nu e o corabie / asta e o... / asta e o...”.
Nicolae Manolescu este intrigat de faptul că, după mai bine de două decenii
de la lansarea Corăbiei, Alex. Ştefănescu, în masiva sa Istorie a literaturii, o caracterizează
ca fiind o „poveste simplă şi totuşi misterioasă, plină de un fel de
tristeţe cosmică”, dar şi „comică”. În realitate, spune Manolescu în a sa (la fel
de masivă) Istorie..., nu aceasta ar trebui să fie receptarea, fiindcă „nu era vorba
de nicio tristeţe metafizică, fie şi impregnată de un comic de situaţie. Corabia
era cronica unei morţi aşteptate şi anume a comunismului, trepidând de nerăbdare
şi decepţionată de amânare.” 4 .
Desigur, într-un anume sens, Manolescu are dreptate. El cunoaşte „istoria”
acestei poezii, ştie în ce împrejurări a fost scrisă şi recitată (care este contextul
istoric căreia îi aparţine) şi la ce face referire (în acel context istoric). Într-un alt
sens (acesta fiind însă cel care interesează estetica), Manolescu nu are dreptate.
Ca să fie literatură adevărată (adică pentru a întruni exigenţele artei autentice),
poezia lui Vişniec trebuie să fie (să înceapă să fie) atemporală. Dacă
poezia este (după cum spune Coşeriu pe urmele lui Aristotel şi ale lui Croce)
„aprehensiune a universalului în individual, obiectivare a conţinuturilor intuitive
ale conştiinţei” 5 , atunci ea ar trebui să se refere la orice regim politic
de tip opresiv (deci, nu neapărat comunist), de oriunde şi dintotdeauna, sau
chiar la orice stare de fapt (nu neapărat politică) al cărei sfârşit este anticipat
şi sperat. Judecând din această perspectivă, opinia / interpretarea lui Alex.
Ştefănescu nu mai este atât de condamnabilă.
În mod cert, Corabia lui Vişniec reprezenta, la momentul la care a fost scrisă,
un exemplu de comunicare esopică, putând avea mai mult decât o finalitate
artistică. Istoria literaturii înregistrează capodopere cu intenţii mixte la origine,
dar ceea ce face ca ele să fie socotite opere de artă este finalitatea lor internă.
O subliniază şi Coşeriu: „Poezia este poezie numai în această obiectivare a
subiectului [i.e. a autorului, n.m. – C.M.], independent de timp, de loc, de alte
persoane care se află în acelaşi context istoric ş.a.m.d. Eu obişnuiesc să dau
aici exemplul Georgicelor lui Virgiliu şi spun că, fără îndoială, această operă
a lui Virgiliu e un elogiu adus vieţii la ţară şi agriculturii ş.a.m.d. Însă această