N - Limba Romana

170 ROMÂNĂ
dusă cu o maşină cu geamuri negre la Ministerul Securităţii Naţionale. Când
intram în minister, pe coridoare nu umbla nimeni. Un colaborator special striga:
„Toţi intraţi în birou, închideţi uşile”. Atunci treceam eu.
Odată, am adus documente despre nişte afaceri cu armament. Chişinăul vindea
armament Tiraspolului.
Eu credeam că sunt protejată. Dar până la urmă, cineva m-a trădat. Erau prea
mulţi trădători peste tot, şi în Ministerul Securităţii Naţionale, şi la Ministerul
Apărării, şi la Ministerul de Interne.
Din cauza trădătorilor am fost arestată de gardiştii din banda lui Kostenko. Era
pe la sfârşitul lunii mai. În ziua aceea eu treceam vama de la Bender. Mergeam
pe jos. Din urmă m-a ajuns o maşină, un UAZ-ic. Au ieşit patru din maşină şi
mi-au zis „Suie-te”. M-au dus în cetatea Bender, unde se afla detaşamentul lui
Kostenko.
Soldaţii m-au închis într-o celulă. Eu le-am spus: „Să nu îndrăzniţi să vă atingeţi
de mine, fiindcă eu sunt ofiţer în Armata a 14-a”. Seara gardiştii s-au îmbătat, au
intrat în celulă, au început cu ameninţări: „Smotri kakaia ţâpocika. Esli mî ee eto
samoie, nas peatero, hvatit li nam do utra?”. Eu aveam 33 de ani. Dar mă uitam la
ei de sus. Bărbaţii sunt ca nişte câini. Dacă treci pe lângă un câine şi el simte că
ţi-e frică, el începe a lătra şi sare să te muşte. Dar dacă te uiţi la el de sus şi nu dai
semne că te temi, câinele te lasă în pace.
În celulă mi s-a întâmplat o chestie foarte ruşinoasă. De la stres mi s-a început
ciclul. Îmi curgea sângele pe picioare, iar eu nu eram pregătită, n-aveam cu ce
mă şterge, nu aveam ce rupe ca să-mi pun un pansament. Stăteam aşa şi sângele
curgea... Mi-am şters palmele de pereţi... Gardiştii au intrat şi au început să râdă:
„Mî ee ne tronem, ona greaznaia, suka, ne hotim pacikatsea”.
Ei au ieşit şi spre seară a intrat un bărbat, el mi-a adus nişte vată...
TELEJURNALISTA: Da-da, am înţeles... Continuaţi, vă rog.
ELEONORA: Gardistul care a intrat la mine în celulă era din Ocniţa. Şi eu sunt
din Ocniţa. Verişoara lui era o prietenă de-a mea. Gardistul mi-a promis că mă va
ajuta. După ora unsprezece noaptea el a deschis uşa, mi-a arătat cum să ocolesc
patrula şi m-a scos din cetate. Am mers pe jos la Bender şi m-am ascuns în clădirea
postului de poliţie moldovenesc. A doua zi m-am dus la Tiraspol, din nou la
serviciu. Băiatul cela din Ocniţa m-a salvat. Uneori ruşii te ajută mai mult decât
unii moldoveni de-ai noştri.
Eleonora se ridică în picioare.
ELEONORA: Scuzaţi-mă, nu mai pot sta pe scaun. Mă doare coloana vertebrală.
Sunt invalidă. Doctorii mi-au spus să stau mai mult în picioare...
TELEJURNALISTA: Aţi fost rănită pe front?
ELEONORA: În martie 1992, lucrând în Armata a 14-a, am fost trimisă la Cocieri.
Acolo am stat în tranşee, de rând cu ostaşii ruşi. Tranşeea era acoperită cu
stâlpi de ciment. În timpul unui bombardament a căzut un obuz peste noi şi adăpostul
s-a prăbuşit. Stâlpii au căzut peste mine şi m-au lovit la cap şi la coloana
vertebrală. Peste un timp, din cauza loviturilor, mi s-a infectat măduva spinării.