N - Limba Romana

60 ROMÂNĂ
s-a unit, în 1859, cu Ţara Românească. Ecouri ale acestei „teorii” au răzbătut
până astăzi. „Dincolo de unele chestiuni ce rămân de discutat între specialiştii
problemei – precizează Ion Agrigoroaiei –, este indubitabil că teritoriul
dintre Prut, Marea Neagră şi Nistru era parte integrantă a Ţării Moldovei.
Acest teritoriu, ce se va numi mult mai târziu, prin extensie, Basarabia, nu a
fost provincie istorică distinctă, aşa cum vor încerca unii să prezinte lucrurile
pentru a justifica ocuparea de către Rusia în anul 1812 şi, apoi, pretenţiile
Rusiei / Uniunii Sovietice.” 11
Spre deosebire de unii istorici şi oameni politici, Eminescu nu se teme deloc
de numele Basarabia, dimpotrivă, acest nume devine, pentru el, punctul central
al spulberării tezelor ruseşti, valabil şi astăzi pe deplin în faţa teoriei moldovenismului
care bântuie minţile panslavismului încuibat puternic în sânul
partidelor şi ideologilor românofobi de la Chişinău sau Tiraspol. E un semn
al originalităţii gândirii eminesciene, superioară, la nivelul ştiinţei istoriei,
contemporanilor săi (dar nu numai), aşa cum a remarcat-o cel mai de seamă
istoric al nostru – Nicolae Iorga. Eminescu venea înarmat cu o concepţie
proprie asupra adevărului şi limbii, concepţie preheideggeriană, de mare profunzime,
recunoscută ca atare de eminescologi precum Rosa del Conte, Constantin
Noica, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi ş.a. Enunţul arheic
eminescian sună astfel: „În sfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii
adevărului” 12 . Şi corelatul cu adevărul limbii: „Nu noi suntem stăpânii limbei,
ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu
piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană,
ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea
sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu
orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi
frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice,
dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii” 13 .
În virtutea acestor ecuaţii ontologice, cuvântul grăieşte adevărul chiar şi
atunci când vrea să-l ascundă. Sau mai ales atunci. Eminescu se reîntâlneşte
aici cu subterana dostoievskiană şi cu subtilităţile inconştientului dezvăluite
de Sigmund Freud, C. G. Jung sau de Jacques Lacan. Sub cuvântul Basarabia,
ruşii au vrut să ascundă adevărul asupra poftei lor de cucerire în slujba
căreia au pus trădarea şi mituirea. Dar tocmai cuvântul Basarabia a devenit
supremul cap de acuzare, în ce-i priveşte. Nu întâmplător am ales drept motto
al studiului nostru cuvintele eminesciene despre rostirea numelui de Basarabia.
În revenirea asupra scrisorii din „Le Nord” (din 22 februarie 1878),
Eminescu atacă tocmai argumentul numelui Basarabia adus de domnul X.:
„«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la nume-