N - Limba Romana

critică, eseu 95
despre care s-a vorbit atât de mult. Abandonându-se în voia simţurilor, trăind
cu intensitate, cu frenezie deloc nostalgică clipa, poetul încorporează în
ţesătura poemelor sale aluzia culturală, reperele livreşti, cristalizând astfel
emoţia într-un mozaic liric în care vizualul de intensă concreteţe şi evocarea
dau curs unei nevoi imperioase de legitimare lirică şi ontologică a propriei
expresii, precum în poemul Cicale: „Cicale, greier din preajma Mediteranei,
vibrând / în aerul transparent şi unduitor; mai negri decât / negri greieri
de-acasă, de Blaga invocaţi / lăcuste ce par a zbura / cum sunteţi, misterioase
eumenide? // În grădini, sau prin parcuri încinse de canicula Sudului, / în
stejarii de lângă Madonna del Monte, / deasupra calmei cetăţi a Cesenei, /
se-aude nevăzut fluieratul sonor, sunetul / metafizic, ce vine din umbra frunzişului.
// Sub coroanele dese am stat: nu cântau. / Şi cum o porneam, cântul
şi el o pornea, / ca un vis, ca un fum, ca destinul. / Mii măruntele voci ţesând
şi tăind stofa / în care-i drapat Inefabilul // De un strămoş al meu polonez
îmi amintesc / silabele aspre: Cicalo, din care după bunică mă trag, / şi de
un vestit truver, Cigala... / Invizibil şi de cântece plin / – Un văratec frunziş /
sibilinic vorbindu-mi într-o limbă, / ce aproape o pricep. / Amestec arhaic:
latină, langue d’oc şi / volgare din Umbria, / grai în care şi eu am cântat
măreţia şi moartea făpturilor / ce se duc în mijlocul vieţii / spre un nevăzut
Purgatoriu... / De unde ne vine doar zumzetul aspru-al cicalelor”. Peisaje spiritualizate,
excursuri simbolice într-o lume cu geografie cvasimitică, viziunile
lui Adrian Popescu mizează pe de-o parte pe detaliul plastic, pregnant prin
valenţele sale perceptive şi, pe de alta, pe anvergura semantică pe care aceste
detalii o camuflează / exprimă. Fără a evita un anume manierism (mai curând
tematic decât expresiv), poetul caută să-şi asume realitatea din unghiul
epifaniei sacrului şi al reprezentării simbolice. În acest fel, alături de elementul
banal, de amănuntul comun, lipsit parcă de expresivitate, izbucneşte nostalgia
unui timp originar, sugestia inefabilului, înfiorarea sacralităţii. „Suavizarea
livrescului”, pe care o remarca Gheorghe Grigurcu, ţine mai curând de
vocaţia originarităţii pe care o resimte cu acuitate Adrian Popescu, poet de
structură „platoniciană”, pentru care lucrurile lumii acesteia nu sunt decât
palide imagini ale transcendentului imuabil: „La masă Stefano ne-a mărturisit:
El din poezie, / chiar dacă o scriu eu, nu pricepe nimic; / dar e convins
că lumea e o ţesătură / ingenioasă şi mirabilă. // Numai că noi, muritorii o
vedem şi o gustăm pe partea / din spate neclară şi puţin frumoasă poate...
(...) // Iar Stefano făcea (fără să-şi propună) praf toate / prezumţiile poeţilor
care se cred importanţi într-o lume / unde noi vedem doar spatele Tapiseriei
Universului. / Pe care nu o mână de om a ţesut-o” (Sarsina).
Refulându-şi verva imagistică în expresivitatea simbolului sau în spectacularul
alegoric, poetul transpune sensibilul în diafanitatea hierofaniei, într-o