N - Limba Romana

lecţiile istoriei 147
crării sale, intitulată Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în 1717,
fiind considerată una dintre scrierile sale cele mai documentate. Titlul lucrării
indică dintru început că romanii „sint moşii, strămoşii noştri, ai moldovenilor,
muntenilor, ardelenilor şi a tuturor, oriunde să află, ...şi limba cea părinţască
(care din româniască sau lătinească iaste) nebiruit martur ne iaste” 53 .
Lucrările lui Miron Costin, dar şi ale lui Dimitrie Cantemir, care constituiau
în lumea culturală de atunci un factor hotărâtor în formarea conştiinţei de
neam, şi-au găsit ecouri şi prin cabinetele diplomatice ale marilor puteri. Ele
însele erau destinate acestora, după cum afirmă chiar autorii, şi întocmite la
cererea lor. „Credinţa în latinitate şi preţuirea nobleţei de origine i-au fost
poporului român, susţine pe bună dreptate istoricul Gh. Platon, ajutor mântuitor
în împrejurări care n-au seamăn, poate, în istoria lumii” 54 .
Pe fondul discuţiilor generate de dezmembrarea Imperiului Otoman, problemă
anticipată încă de către Dimitrie Cantemir, care a şi scris Istoria creşterii şi descreşterii
Imperiului otoman, Rusia propunea în cadrul tratativelor de la Nemirov (Polonia)
din 1736 ca Moldova şi Ţara Românească să fie unite într-un „stat independent
sub garanţia Rusiei” 55 . Problema a fost reluată în 1770, motivându-se de
data aceasta constituirea din cele două state româneşti extracarpatice (Moldova
şi Ţara Românească) a unui „stat tampon” între cele trei mari imperii: Imperiul
Habsburgic, Rusia şi Imperiul Otoman 56 . Fiind tenace în demersul ei, Ecaterina
a II-a îi dezvăluia, doisprezece ani mai târziu, printr-o scrisoare împăratului Iosif
al II-lea proiectul „de a forma din Principatele Române un stat independent, cu
numele de Dacia” 57 . Acest proiect era inacceptabil pentru moment în judecata
diplomaţiei austriece, fiindcă între graniţele Imperiului Habsburgic se aflau provincii
întregi din vechea Dacie, locuită în majoritate de către români. Ca urmare,
proiectul a căzut încă de la conceperea lui.
Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, termenul „Dacia” capătă, sub
impulsul revoluţiei de la 1821, dar şi al evenimentelor ce au urmat, noi dimensiuni
în sensul generării unei preocupări dominante a societăţii româneşti,
cu precădere a tinerei generaţii de pe ambele părţi ale Carpaţilor, pentru
unirea românilor într-un stat dacic. Atmosfera aceasta a fost surprinsă şi
de către diplomatul francez Bois-le-Comte care, călătorind în Principatele
Române, află de la sursele cele mai autorizate ale elitei politice româneşti că
aceasta din urmă avea ca aspiraţie prioritară de a învăţa „din ce în ce mai mult
poporul să se considere ca aparţinând aceleiaşi familii... de români, care e
numele generic al întregii rase romano-dacice” 58 .
Zvonurile reconstituirii vechii Dacii stârnise o oarecare îngrijorare şi în rândul
autorităţilor austriece, care a devenit evidentă prin măsurile drastice luate privitoare
la toate mişcările românilor din Transilvania sau la vizitele unor confraţi