N - Limba Romana

204 ROMÂNĂ
aghesmei şi candelei de
la icoane. Iată de ce îmi
închipui că alături de
pâinea cu care, înmuiată
în apă, Badea Cârţan
s-a hrănit pe drum,
de pumnul de pământ
românesc, de mâna de
sare şi grămăjoara de
grâu pe care le-a pus la
baza Columnei, în traista
călătoriei sale, pe
jos, de 43 de zile spre
Roma, a avut şi un fir
de busuioc. Legendarul
cioban ne apare în minte,
cum cred că li se întâmplă
multor români,
concomitent cu ivirea
Columnei lui Traian în
faţa ochilor. Dar, în ce
mă priveşte, nu atât cu
sentimentul pe care l-a
generat în depărtata dimineaţă a anului 1896, când a fost descoperit, aidoma
la înfăţişare cu străbunii săi, dormind la rădăcina monumentului, şi când ziarele
romane l-au anunţat ca pe un eveniment major: „Un dac a coborât de
pe Columnă: cu plete, cu cămaşă, cu iţari şi cu opinci”, cât mai ales cu viaţa
sa de apostol al limbii române. Povestea e cunoscută. Privind spre crenelurile
Munţilor Făgăraş, copilandru, Gheorghe Cârţan, ciobanul născut la 24 ianuarie
1849, la Cârţişoara, lângă Sibiu, şi-a întrebat într-o zi tatăl despre cei care
locuiau dincolo de ei. „Cine sunt?” „Români!” La care fiul ar fi spus: „Dar noi
ce suntem? Nu suntem tot români? De ce aici nu-i tot România?”. După care,
înşelând vigilenţa străjilor ungureşti, s-a strecurat pe poteci de munte numai de
el ştiute şi ajungând la păstorii argeşeni l-a întâlnit pe intelectualul braşovean
Ion Cotigă, care i-a devenit dascăl în istoria neamului şi i-a schimbat viaţa. Cel
care până la 18 ani nu putea nici să se iscălească, cel care a învăţat să citească
pe „Hronica Românilor” a lui Gheorghe Şincai, cel care, cumpărător de cărţi,
lector insaţiabil, îşi transformase măgarul turmei într-o bibliotecă volantă, a
devenit un mare apărător al cauzei unităţii românilor şi al limbii române. A
călătorit la Maica Roma (întâi îndemnat de pagini din susţinători ai latinităţii