N - Limba Romana

206 ROMÂNĂ
însăşi Columna măsoară adâncimea acestor săpături la care au trudit din greu
dacii prizonieri de război. Bare metalice, plăci transparente solide protejează
întregul perimetru, ca şi în cazul Forului Roman sau al celor Imperiale, fier şi
sticlă înconjoară baza Columnei. Încercăm să desluşim ceea ce ştim deja din
manualele noastre de istorie, scenele de luptă dintre daci şi romani în războaiele
duse de Traian pe pământul nostru. Apoi, hrănită de evocarea Valentinei
Buşilă, închipuirea încearcă să reconstituie depunerea urnei cu cenuşa
împăratului în spaţiul anume prevăzut pentru ea de proiectul genialului său
arhitect, grecul Apolodor din Damasc, urnă şi cenuşă mai târziu dispărute în
incursiunile întunecate ale semenilor noştri, ca şi statuia sa. Pentru că a venit
şi o zi în care Traian, imperatorul Romei păgâne, a fost coborât din vârful Columnei,
pentru ca să urce în locul lui Sfântul Petru, patronul Romei creştine.
Octavian Paler îi simţea pe dacii de pe basoreliefurile ei învinşi nu de sabie,
„ci prin tristeţea exilului lor perpetuu, fie şi în marmura de Paros”. Dar oare
poţi să ajungi aici, la Columna lui Traian, la cartea în marmură a neamului românesc,
şi să nu fii împins să treci nu numai puntea emoţiilor, dar şi pe cea a
gândurilor? Păşesc pe ea, întinsă invizibil, de la un capăt la celălalt al Forului,
şi mă întreb şi eu, visătoare, despre soarta cărţii pe care Columna o ilustra în
marmură, „De bello dacico”, şi aceasta document de preţ al naşterii noastre.
De la ea, gândul se mută la miile de cărţi duse românilor din Transilvania de
neuitatul apostol al limbii române şi îndeosebi la cele pe care le-a încălzit
cu trupul, cu inima lui sub zăpadă. Apoi îmi arunc privirile în jos: oare în
pâlcurile de iarbă continuă să trăiască un fir din boabele de grâu aduse de
Badea Cârţan, cel pe al cărui mormânt scrie, într-un fel şi în limbajul grâului,
„Doarme visând la înfrăţirea neamului”?
În apropierea Columnei, un mic magazin pe roate proclamă „Roma city
food”, chemând lumea la inevitabilul hot-dog, dar şi la bibite, panini şi, fireşte,
gelati. Însă oricât de atrăgătoare sucurile şi îngheţatele aici, nimic nu se
compară în arşiţa amiezii şi în setea perpetuă a zilei cu o gură de apă rece şi
bună. Or, în generoasa Romă, cişmelele sunt peste tot, nicăieri, în nicio vestită
aşezare în care am ajuns nu am întâlnit un dar mai minunat pentru cei care
vin de departe ca să o vadă, să o cunoască, să şi-o amintească. Poate şi fiindcă
oraşul îi consideră pe toţi, călători temerari în cea mai fierbinte lună a anului,
oaspeţi, nu simpli turişti cum sunt categorisiţi aproape oriunde aiurea. Şi
cum două înghiţituri din incomparabila sa apă sunt de ajuns ca să ne adunăm
din oboseala colindului, din epuizarea emoţională şi din prea multul şi prea
frumosul tezaurizat pe retina ochilor şi a sufletului, ne îngăduim să simţim şi
unda aromelor care ne cheamă prietenoase la grădinile de vară, grădiniţe, de
fapt, deasupra cărora se iţeşte busuiocul în dulci ţesături de farmece.