N - Limba Romana

176 ROMÂNĂ
el nu era acasă. Era dus cu tatăl său pe malul Nistrului. Noi aveam acolo pământ.
În ziua aceea bărbatu-meu vroia să pună în pământ. Ceapă, usturoi, cartofi... Dar
Gheorghiţă a călcat pe o mină... O mină pusă sub mal de cazaci.
De la explozie copilul a fost rănit la picioare. Un picior i-a fost rupt cu totul.
Celălalt picior abia se ţinea. Soţul l-a dus la spitalul din sat. Doctorii l-au luat pe
băiat şi l-au trimis pe bărbatu-meu înapoi după picior.
Mergând înapoi spre malul Nistrului, soţul l-a întâlnit pe un măhălean şi l-a rugat
să meargă cu el. Când au ajuns la locul unde a fost explozia, au călcat iar pe o
mină. Altă mină. Amândoi au fost aruncaţi în aer. Măhăleanul a murit pe loc de
la explozie, iar soţul meu a fost rănit.
La 7 aprilie Gheorghiţă a murit. În sat nu era lume, nu aveam cu cine-l îngropa.
Peste o lună băiatul trebuia să împlinească 7 ani.
Acum ne ducem des la cimitir, în Doroţcaia. I-am făcut băiatului şi monument.
Noi trăim greu, amândoi cu soţul suntem invalizi. Eu am fost operată la inimă şi
mi-au dat grupă de invaliditate. Iar soţul a rămas invalid după explozie. Nu ştiu
cum trăiesc acei care au pus mine în satele noastre. Noi din ziua când ne-a murit
băiatul, nu ne-am oprit din plâns.
Moartea începe din nou să bată toba.
ZINA: Cine bate toba?
reGIZORUL TV: Auziţi şi dumneavoastră?
ZINA: Da, se aude din ungher. Dar nu văd pe nimeni acolo.
reGIZORUL TV: Nici eu nu văd pe nimeni.
TELEJURNALISTA: Probabil, orchestra televiziunii face repetiţii şi se aude
prin perete. La revedere, doamnă Zina.
ZINA: Rămâneţi cu bine... Of, eram să uit... Eu am o nepoată. Fiica fratelui
meu... Antonina!
Zina se duce spre culise.
ZINA: Vino încoace! Mai repede! Domnule regizor, noi venim rar la Chişinău. Ea
este nepoata mea, Antonina... Ascultaţi-o pe Antonina. La revedere. (Zina iese.)
Scena 13
Intră Antonina, cu o cutie de carton în braţe.
ANTONINA: Bună ziua...
reGIZORUL TV: Vreţi să ne povestiţi despre război? Dar sunteţi prea tânără.
Nici nu eraţi născută în ’92.
ANTONINA: Ba da, aveam un an.
TELEJURNALISTA: Şi?
ANTONINA: Tatăl meu a fost voluntar. Într-o seară a plecat şi nu s-a mai întors
acasă. A fost dat dispărut.
TELEJURNALISTA: Biata de tine. Ai crescut fără tată.
ANTONINA: Mulţi au dispărut atunci. I-au găsit la abator... Aveau găuri în maxilare...
Atârnau ca leşurile de vite.