N - Limba Romana

eminesciana 55
unui „poet” cu capul în nori, care nu cunoaşte subtilităţile politicii şi adevărul
istoric, neştiind că Basarabia este „proprietatea” ţarului. Fireşte, colaboratorul
ştia că România are un poet cu numele Alecsandri, confundându-l însă
cu militarul de carieră, fratele poetului. Pe 2 martie 1878, Eminescu îi dă
o replică pe măsură: „Cititorul rus voieşte să zică că, fiind Alecsandri poet,
adică mişcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul
din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de
poet. / Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism
între poezie şi politică, nu este exact. Poeţi se găsesc foarte rar – politici cât
frunză şi iarbă.” 3
„Gazeta St. Petersburg”, în numărul din 2/14 februarie, ne acuza că suntem
orbiţi în privinţa Basarabiei, incapabili a vedea în ce poziţie ne aflăm comparativ
cu imperiul. Orbirea ar veni din îngustimea gândirii diplomaţilor şi
jurnaliştilor de la Bucureşti, care sacrifică „interesul real” al României pe altarul
„mândriei naţionale”. „Înainte de toate – ne învăţa binevoitoare gazeta
petersburgheză – trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de
a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale
Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă
înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic
nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu
câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştine. Şi nouă ne trebuie o
frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decât primind
noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai
deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare
naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o
cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de
1856.” Argumentul capital al oficiosului rusesc era dreptul forţei: „Să admitem
că de amândouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu
este acela al unui popor de 80000000, şi celălalt a unui popor de patru-cinci
milioane.”
Ne aflăm în faţa unei tipice gândiri cinice 4 , anticipând pe aceea a Marelui Inchizitor
din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Coincidenţa face
că această capodoperă a lui Dostoievski a început să fie scrisă chiar în anul
1878, când Eminescu se confrunta cu gândirea cinică a gazetei din Sankt Petersburg.
În gândirea abisală, cei doi mari scriitori se întâlneau, deşi în plan
ideologic, privitor la români, Dostoievski, ca şi Puşkin, urma idiosincrasia
panslavistă. Cu deosebirea că Eminescu avea dreptate şi-n plan doctrinar.
Dar să revin la oficiosul din Petersburg. Condeierul asigura pe ziaristul de la
„Timpul” că jertfele aduse de România pe teatrul de război sunt neînsemnate