N - Limba Romana

cărţi şi atitudini 213
adevărate româneşti, părăsite şi uitate, care se păstrează parte prin cărţile şi
documentele vechi, parte prin gura poporului, şi dacă nu vom întrebuinţa pe
aceste în locul celor streine, precum au făcut-o toate naţiile care au voit a se
cultiva, apoi se va împresura graiul naţional din an în an până se va lipsi cu
totul şi prin acesta va pieri naţia noastră românească, precum au pierit toate
naţiile ce şi-au părăsit limba lor. Drept aceea toţi cari se împotrivesc cuvintelor
adevărate româneşti... se fac duşmanii naţiei lor româneşti” (p. 80-81).
Am ales în mod intenţionat afirmaţii ale cronicarilor, scriitorilor, demnitarilor
de stat şi bisericeşti moldoveni care s-au considerat români şi vorbitori de
limba română. Şirul acestora poate fi lesne continuat, dar esenţial este cum
să facem ca adevărurile în cauză să ajungă odată şi odată la mintea tuturor
oamenilor noştri induşi în eroare ba de comunişti, ba de agrarieni, ba de socialişti,
ba de alţi „patrioţi ai Moldovei” inculţi şi vânduţi străinilor, care nu
pot admite că noi, moldovenii, suntem români, ca şi muntenii, ardelenii şi
celelalte seminţii de acelaşi neam cu noi.
În scopul popularizării acestui adevăr sacru specialiştii noştri au scris cărţi,
articole şi studii aparte, au vorbit în repetate rânduri la radio şi televiziune,
dar cartea noastră nu ajunge la destinatar, carul rămâne mereu pe loc, duşmanii
limbii şi naţiunii noastre jubilează în continuare. Nicolae Dabija ne-a dat
o carte binevenită În căutarea identităţii (2001, ediţia a II – 2002), apoi o alta,
De ce limba noastră e română (fără an), Anton Moraru – un florilegiu foarte
necesar, De ce moldovenii sunt români (f.a.), în care doritorii de a se convinge
că suntem români şi vorbim limba română găsesc nenumărate repere certe.
Or, înaintea acestora şi a altor surse preţioase la aceeaşi temă este absolut
necesar să numim şi să recomandăm cartea fundamentală a lui Gheorghe
Ghimpu Conştiinţa naţională a românilor moldoveni (Chişinău, Editura Litera,
1999; ediţia a II-a – 2002).
Literatură istorică şi filologică la tema românităţii poporului şi a limbii noastre
am avut şi până la apariţia cărţii lui Alexandru Horaţiu Frişcu, ceea ce
nu va să însemne că proaspăta carte Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân
ar fi în vreun sens de... prisos. În rândurile de până aici ale cronicii de faţă
am reprodus câteva consideraţii esenţiale imposibil de neglijat referitoare la
românitatea moldovenilor şi a limbii noastre, spicuite de Alexandru Horaţiu
Frişcu din moştenirea lăsată nouă de câţiva înaintaşi celebri. După cum am
mai spus, şirul acestora poate fi continuat prin citate absolut concludente din
Constantin Stamati („În Basarabia lipsesc cu totul şcoli româneşti; în grabă
nici nu va mai fi limba românească în Basarabia, pentru că are să se mistuie cu
cea rusească”, p. 82-83), din Iacob Ghinculov (Hâncu) („Până la întemeierea
Voievodatului Moldovenesc locuitorii ambelor principate erau cunoscuţi cu