N - Limba Romana

eminesciana 69
rul îndrituit să nu introducă abuzul dreptului forţei în locul forţei dreptului. Şi
asta fiindcă nu întâmplător cei vechi au imaginat-o pe Themis legată la ochi,
tocmai pentru a nu se lăsa coruptă de „dreptul celor puternici”: „Ce ni se
opune? / Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci
milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă
înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de
greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De braţul scurt sau
prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii
de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă” 31 .
Iată soluţia de necombătut, în modernitate, a lui Eminescu. Această profunzime
a gândirii lui în privinţa teoriei dreptului a fost remarcată întâia oară
de către Ioan Slavici, în Amintiri: „Eminescu era tare în argumentaţiune şi
rămânea învingător chiar şi-atunci când discuta asupra dreptului.” Cu siguranţă,
observaţia lui Slavici este un ecou asupra zilelor când poetul reflecta
asupra destinului Basarabiei, la 1878. „Eminescu – observă C. Jornescu şi
C. Petrescu – nu a fost jurist şi nu poate fi considerat ca atare, însă datorită
gândirii sale integraliste, conceptele şi ideile juridice, politice, etnografice,
sociale şi economice constituie un tot organic, un sistem de noţiuni, gânduri
şi instituţii închegate” 32 . Să nu ne întrebăm de ce un specialist în drept de
talia avocatului Titu Maiorescu n-a fost capabil să argumenteze, în epocă,
dreptul românesc asupra Basarabiei, aşa cum a făcut-o Eminescu. Explicaţia
vine de acolo că juriştii vremii erau înrobiţi conceptului raţionalist de justiţie,
ignorând raţionalitatea istorică în favoarea celei instrumentale: „cel
ce se plasează pe poziţiile raţionalităţii istorice nu-l va socoti pe Eminescu
antiraţionalist, ci, dimpotrivă, raţionalist de o concepţie profundă” 33 , apreciază
autorii invocaţi. Numai cu idei a priori, spune Eminescu, ignorându-se
adevărurile istorice, nu se poate face justiţie. Poetul distingea între drept şi
dreptate, reflex al egalităţii eurilor. Bilateralitatea eurilor, regăsită de poet în
filozofia budistă (Tat twam asi) şi în creştinism, este coroborată cu ideea de
echilibru şi cu istoricitatea organică, echilibru între materie şi spirit: „Echilibrul
materiei şi spiritului. Este o exprimare şocantă, în care, pentru prima
oară după cunoştinţa noastră, o terminologie cu care se deschide «Cartea
facerii» este folosită pentru a explica «dreptul» în sens subiectiv. Această
formulare eminesciană, datând de peste 100 de ani, ne înfăţişează un spirit
capabil de profunde observaţii, pe care juriştii consacraţi nu le-au făcut. Este
clar că prin echilibrul spiritului – aşa cum o spune poetul în alte părţi – el a
înţeles «echitate», «egalitate de prestaţiuni», «măsură a lucrurilor» ceea
ce dă noi dimensiuni dreptului” 34 . Da, Rusia punea în balanţă numai greutatea
materiei, eludând dimensiunea spiritului, care sta de partea braţului lung
al cântarului. Poetul concentrează această idee şi în reflecţia: „Căci ce e drep-