N - Limba Romana

144 ROMÂNĂ
eaşi măsură, diplomaţia europeană credea tot mai mult că numai organizarea
Principatelor Române într-un stat tampon ar duce la rezolvarea problemei
orientale.
Interesantă se pare că este îndeosebi problema apariţiei şi evoluţiei ideii de
apartenenţă seculară a locuitorilor celor trei provincii româneşti la acelaşi
neam, în conţinutul scrierilor băştinaşilor români de la Est de Carpaţii Orientali.
Excursul nostru nu are drept obiectiv rediscutarea şi reconstituirea
problemei, ci doar să definească mai exact contururile acesteia, să precizeze
succesiunea etapelor istorice pentru înţelegerea mai amplă a sensului expresiei
„daco-romano-moldavă”.
Grigore Ureche este, din acest punct de vedere, primul dintre cronicarii români
care subliniază că cele trei ţări, Ardealul, Ţara Românească şi Moldova,
s-au dezvoltat împreună în cadrul Sciţiei 28 , iar după cele latineşti „au fost tot
un loc şi o ţară”, numită Valahia, „...că s-au tras de la un izvod” 29 . Afirmaţiile
sunt întemeiate şi de limba pe care o vorbesc, fiindcă „graiul”, cum spunea
cronicarul, deşi are lexicul îmbogăţit cu multe cuvinte din cel „al vecinilor de
prin prejur”, îşi are originea în cel al „râmlenilor”, adică în „limba latinească” 30 .
Urmaşul său Miron Costin, având o documentaţie mai bogată şi diversificată,
arată cu mai multă tărie şi precizie că „pe pământul acesta, unde sunt acum
moldovenii sau valahii... şi acolo unde sunt acum ungrovlahii sau muntenii...
şi în acea ţară care se numeşte acum Transilvania, au locuit în vremile vechi
dacii... pentru că şi până astăzi istoricii le numesc Dacia” 31 , ca apoi să adauge
că sub acest nume „au trăit aceste ţări” până la descălecatul lui Dragoş Vodă 32 .
Despre locuitorii acestei ţări, Dacia, Miron Costin notează: „Ca şi noi (moldovenii
– n. C.B.) şi muntenii se numesc rumâni, ceea ce este acelaşi lucru ca
romani. Şi dintre ei sunt mulţi în ţara Transilvaniei şi peste tot ţinutul Maramureşului
şi al Oltului în munţi, de asemenea un ţinut al ţării Transilvaniei”
33 . Menţiunile celor doi cronicari arată că „rumânii” acopereau întreg spaţiul
geografic locuit altădată de daci, în care munţii Carpaţi deveneau, după
expresia geografului Emmanuelle de Martonne, „cei mai umani şi mai plini
de istorie mută” 34 . Mai târziu geograful I. Conea, remarcând legătura indisolubilă
dintre poporul român şi geografia sa, afirma că istoria românilor este
„expresia pământului lor” 35 , adânc împlântată în geografia lui.
Numele de rumân / român, care desemna locuitorii de acum ai Daciei, este
„cel mai adevărat, autentic..., acest popor, susţine cronicarul, l-a păstrat întotdeauna
între dânşii... până astăzi. Un alt nume ei înşişi nu au primit între dânşii
niciodată” 36 . Denumirile date de către străini: vlahi, valahi, volohi, olahi
etc. constituie o dovadă în plus că aceştia recunoşteau originea lor romană,
ca a italienilor pe care îi „numesc cu acelaşi nume” 37 .