N - Limba Romana

22 ROMÂNĂ
buie să spunem că probabil că nu-i o greşeală, că n-am înţeles noi, şi să vedem
ce spune într-adevăr Aristotel. [...] Şi Aristotel poate greşi, însă greşeşte mai
puţin decât alţii, mult mai puţin.” 13 . Să vedem, aşadar, dacă nu cumva filozoful
antic va fi fost interpretat reducţionist sau altfel decât s-ar fi cuvenit.
3.1. Încredinţat că ştiinţa autentică este doar cea a universalului, Aristotel îi
refuza istoriei / istoriografiei calitatea de ştiinţă, deoarece domeniul acesteia
îi apărea ca fiind unul al contingentului şi al accidentalului. Unii specialişti
au fost surprinşi de faptul că marele gânditor nu face nicio referire, nicăieri,
la capodopera Războiul peloponesiac a lui Tucidide, scrisă cu câteva decenii
înaintea Poeticii aristotelice şi pe care Stagiritul o va fi cunoscut, neîndoielnic,
prea bine. Nedumerirea este îndreptăţită, întrucât, spre deosebire de Herodot
(şi de alţi istoriografi de până la Aristotel), Tucidide credea că istoria are capacitatea
de a atinge universalul. De aceea, el a încercat să pună în evidenţă ideea
de cauză, operaţie în care ar sta întregul preţ al istoriei.
Cel care pare să fi explicat cel mai convingător care va fi fost motivaţia unei
asemenea omisiuni este D. M. Pippidi, care, la sfârşitul traducerii Poeticii lui
Aristotel, adaugă, printre altele, şi un studiu intitulat Aristotel şi Tucidide. În
marginea Cap. IX al Poeticei 14 . D. M. Pippidi consideră că istoria îi apărea filozofului
altfel decât nouă astăzi, de aici şi neînţelegerile noastre. Cu excepţia,
cu totul singulară, a lui Tucidide, istoriografia greacă de până la Aristotel nu
fusese altceva decât „o neîntreruptă căutare de date, o lacomă înstăpânire asupra
lumii înconjurătoare, de cele mai multe ori prin explorare directă (nu-i
oare acesta înţelesul iniţial al termenului ἱστορία?)” 15 .
Suntem însă lămuriţi că, în viziunea lui Aristotel, istoria trebuia să servească
politicii, aceasta din urmă deţinând, după acelaşi filozof, locul de frunte între
ştiinţele sociale. Stagiritul însuşi, înainte de a redacta Politica, făcuse muncă de
istoric adunând şi colaţionând (ajutat şi de discipoli) constituţiile a 158 de state.
Nu insistăm aici asupra tuturor argumentelor plauzibile pe care D. M. Pippidi
le aduce în sprijinul opiniei sale. Faptul că Aristotel a trecut sub tăcere Războiul
peloponesiac (capodoperă înzestrată „cu toate calităţile pe care un spirit filozofic
putea năzui să le afle într-o prezentare a trecutului”) se explică prin „simpla
presupunere că, în judecata Stagiritului, aceasta nu era simpla cronică a unui
conflict oricât de important, ci o încercare de filozofie politică, întemeiată pe
convingerea, care era şi a lui, că aceleaşi cauze produc de fiecare dată aceleaşi urmări.”
16 . În concluzie, Aristotel, omiţându-l pe Tucidide din acel paragraf al Poeticii,
îi aducea, de fapt, un râvnit omagiu, înscriindu-l printre gânditorii politici.
3.2. Să presupunem că Aristotel ar fi avut posibilitatea să trăiască şi în secolul
al XX-lea. Ar fi putut el oare, bazându-se pe datele istoriei, să facă previziuni